Întreba de curând Another Cherry care sunt filmele la care se plânge cel mai tare. Aş fi tentat să răspund „la orice transmisiune din Parlament mă uit, mie-mi vine să-mi dau pumni în cap de-atâta deznădejde”, dar ar trebui să explic prea multe şi n-are rost.
Revenind – mi-a spus cineva odată că-s binişor empatic, că prea mă-nlăcrimez la toate prostiile cinematografice. Nu ştiu dacă-i de bine sau de rău, dar asta e, aşa mi se întâmplă. Ieri seară m-am smiorcăit la câteva secvenţe din Johnny Cash, dacă vă puteţi imagina aşa o decădere (ei, da, bine, acum trageţi în mine, dacă tot mi-am descoperit „the soft side”). Măcar înjur în trafic, na, drept compensaţie (şi dacă mă forţez pot trage şi-un scuipat foarte masculin pe fereastră, aşa că nu v-aruncaţi cu glumele de şantier 🙂 ).
Apropo de empatie, este un film scurt al unui regizor iranian, Abbas Kiarostami, care are asupra mea acelaşi infailibil efect la fiecare revedere. E o secvenţă de 3 minute prezentată acum 2 ani la Cannes care vorbeşte despre emoţia pe care o pot transmite poveştile.
În cazul de faţă, sunt 16 prim-planuri ale unor femei care urmăresc sfârşitul dramei Romeo şi Julieta. Puteţi vedea filmul pe YouTube (într-o versiune care nu e embeddable, luată de pe TV Arte) sau pe site-ul Cotidianul (via Măruţă) şi ar trebui să încercaţi un full-screen.
Dacă nu simţiţi nimic, n-ar strica să încercaţi o radiografie – doar ca să vă facă dom’ doctor un inventar al piuliţelor şi şuruburilor din piept, că-i bine de ştiut, orice s-ar zice.
(sursa foto, cu precizarea că vine dintr-un alt film allui Kiarostami, Shirin, oarecum în aceeaşi idee, însă cu o diferenţă fundamentală, în care personajele reacţionează doar la propria lor imaginaţie).
16 comentarii Adaugă comentariu
aoleo, deveniram intimi! 🙂
Nu am mai plans de 20 de ani.
Oi fi vreo surubelnita, nu om … 😯
confundati borcanele, domnule Petreanu. Filmul e „Valea Plangerii”, nu „Romeo&Julieta”.
Si ce medic recomadati, ca incep sa-mi fac griji…
Copila Blondă – secvenţa este „Where is my Romeo?” şi a fost prezentată la Cannes în 2007 în antologia Chacun son cinema (alături de alte 33 de filme scurte). Filmul la care asistă femeile din sală este finalul interpretării cinematografice a lui Zeffirelli asupra dramei shakesperiene (… and Abbas Kiarostami’s „Where Is My Romeo?,” which captures the emotions of women watching the final tragic moments of Zeffirelli’s „Romeo and Juliet.”) Uite un Reuters pentru clarificare http://tinyurl.com/c2mr3w
Sau glumeai? 😀
Filmul asta imi da direct cu emotia-n cap, nu ma face sa ajung gradual la aceeasi intensitate emotionala cu a personajelor, ca sa pot sa empatizez.
Din cu totul alt registru, asta mi-a starnit lacrimi: http://www.cbc.ca/national/blog/video/internationalus/moshe_and_munir.html
Am vazut mai de mult (vreo 5 ani, cred) un film iranian despre niste tineri care faceau contrabanda cu magarusi la granita cu Irakul in timpul razboiului de 8 ani, un film tare trist. Ai idee ce film e si cine e regizorul, ca eu am uitat de atunci?
Un jurnalist simpatic de empatic 🙂
Inseamna ca nici la nenorocirile zilnice din jurnale nu esti imun sau compensezi in momentele tale intime cand vizionezi un film..
Desi nu sunt nesimtit(or), recunosc ca nu m-au miscat intr-atat sentimentele spectatoarelor. (exceptand bunica..)
Hey, eu propun vizionarea filmului lui Zefirelli, ca asa vad ca suntem niste cizme cu totii (exceptand pe domnul Petreanu, desigur 🙂
Ba nu, şi eu tot o cizmă, numai că mai documentată, Wiki să trăiască 😀
ai ma Vladutz! Matalutza ai chef de plansete. Nu e de ajuns ca ne faca stia cu criza lor sa plangem toata ziua. Mai bine cvauta si tu ceav de ras, ca cica rasul face bine la organism! 😉
Precum vãz, Someone cinsti intrarea-n postul Pastelui ridicând acilea un altar de spovedanie. Sã mã bag si io, sã nu mã bag? Hai s-o fac, poate s-o pune la rãboj cu plus, cã la minus nu crez sã mai fie loc.
Cam o datã la doi-trei ani mai iese câte-un film d’ãsta plin dã emotii, de-mi înmoaie complect bãrbãtia dân suflet, nu dã dincolo, si-mi dau lacrimile egzact ca când îmi dau cu ciocanu’ peste deshte. Oricât as strânge dân fãlci, as înghiti în sec, m-as preface cã m-a apucat cãscatul sau m-as scãrpina în cap, cã pe toate le-am încercat, lacrimile tot se bulucesc. Da’ nu bocesc asa, cu icnete si sughituri, doar îmi shiroiesc shiroaiele pã moacã si io dã-i cu scãrpinatul, dã-i cu cãscatul, cum vã zisei cã-ncerc s-o fentez pã nevastã-mea. Noroc cã-n timpul ãsta ea-i mai ocupatã ca mine, plânge gospodãreste de se scuturã cãmasa pe ea, asa cã nu mai are ochi sã mã vazã si pã mine ce fac. Sau poate doar se face, ca sã nu mã afecteze la ambâtz si sã nu rãmân cu onoarea nereperatã.
Ultima oarã pãtzii pocinogul dân cauza lu’ Sean Penn, care zicea cã el e Sam sh-avea o fatã pe care era s-o piarzã pen’ cã rãmãsese cu-ntelect dã mucos dã sapte ani shi statu’ voia sã i-o ia da pân’ la urmã nu i-a mai luat-o cã l-a ajutat Michelle Pfeifer ashea cã s-a sfârsit frumos, nu ca cu Romeo si Julieta, da’ io m-am tot scãrpinat în cap sh-am cãscat aproape tot filmul.
Aşa, Florian, să ne mărturisim şi să-nvingem! 🙂
Om învinge, om înfrânge, mãrturisire sã fie, da’ numa’ aci pã blog, pã unde nu umblã nevastã-mea, cã p-ormã-ncepe sã sã uite la mine dã sus, io mã frustrez si mã stresez si dracu’ stie ce chestii d’astea complicate mai pãtesc, de-mi vine sã dau cu basca dã podele, si uite-ashea s’alege prafu’ dã feng-shuiu’ casei.
@Someone
D’atâta of si jale, uitai sã spun cã mesaju’ de-l dãdui înaintea ãstuia d’acu’ nu-i pentru toatã lumea, ci numai pentru cineva de-si zice Cineva.
Someone, am vazut filmul asta cu femei care plang la festivalul de scurt metraje Future Shorts. Cand e ecranul mare si toate femeile alea teribil de frumoase, cu ochi verzi toate (?!) plang, te induiosezi orice-ar fi.
Dacă vrei videoclipul, l-am ripuit cu succes în circa 30 de secunde. Dă-mi un mail şi ţi-l trimit.
Altfel spus, am rezistat ca un dur călit psihic la accidente, nenorociri şi catastrofe, nu m-a dat gata nici una dintre păpuşile alea persane emotive şi înlăcrimate, dar mamaia de la final tot mi-a smuls un oftat, oricît m-am ţinut eu de inginer…
De unde şi expresia cu găina bătrînă, probabil.