O fraudă imobiliară continuată cu un asasinat politic

În Roma, la câțiva pași de Pantheon, găsești o mică piațetă în care abia încape terasa unei cafenele, înghesuită și ea de câteva mașini parcate cu încălțătorul de pantofi.

Locul se numește Piazza del Teatro di Pompeo, cu referire la primul teatru al Romei antice, construit de un politician populist până-n măduva oaselor: Gnaeus Pompeius Magnus.

La jumătatea primului secol î.Hr., Teatrul Mare era o structură splendidă și, pe măsura finanțatorului, mai mare decât oricare altul din lumea cunoscută de antici – sursele istorice descriu o construcție care ar fi fost cât jumătate din Colosseumul de mai târziu și care putea primi până la 17.000 de spectatori. Teatrul lui Pompei a fost gata în numai 6 ani, fiind ridicat între 61-55 î.Hr. Gigantismul arhitectonic și lucrul în viteză nu incomodau deloc constructorii romani, care aveau la dispoziție cantități practic nelimitate de suferință umană sub formă de sclavi ca să o transforme în monumente glorioase.

Micuța Piazza del Teatro di Pompeo nu sugerează nimic din toate acestea, și nici în stânga și-n dreapta, dacă privești, nu vezi nici urmă din trecuta măreție, chiar dacă străzile, în sine, urmează conturul semicircular al hemiciclului original. Ruinele sunt însă dedesubt și, cu puțină documentare – sau noroc – poți să vezi câte ceva din ele dacă te-oprești prin apropiere la vreo cârciumă cu pivniță, cum ar fi, de pildă, Pancrazio, care ocupă parterul și subsolul unui loc ce era, acum 2000 de ani, o parte din Teatrul Mare.

La Pancrazio, fețele de masă au imprimate, bilingv, o scurtă descriere a Teatrului Mare al lui Pompei și un plan-releveu al structurii. La subsol găsești chiar resturi din zidurile originale, câte un fragment de frescă și, la pièce de résistance, partea inferioară a unei coloane de marmură, pe ale cărei caneluri au lăsat urme trecerea secolelor și zecile de mii de romani care s-au frecat de ele intrând și ieșind din clădire.

În primul secol î.Hr., Republica Romană încă interzicea, formal, edificarea teatrelor din zidărie permanentă. Teatrele erau considerate locuri unde nu se puteau desfășura decât evenimente religioase ocazionale, ca atare nu erau permise decât teatre făcute din lemn și pânză, care puteau fi instalate temporar lângă diverse temple – și, oricum, în republica unde gravitas conta atât de mult, frivolitatea lumii artistice nu era privită cu ochi buni de establishmentul patricienilor.

Dar, cum (aproape) nicio demnitate nu rezistă în fața poftei de divertisment, nici această interdicție n-a rezistat în fața unei vedete politice fără scrupule. Pompei era atât de hotărât să cucerească puterea (și) prin adulația poporului încât a comis, netulburat, o fraudă imobiliară gigantică pentru asta.

Inițial, Pompei a pretextat că finanțează construcția unui templu, doar că unul… foarte mare, în formă de, ce să vezi, amfiteatru. Așa că din templul dedicat lui Venus Victrix a crescut, cu impertinență, un uriaș hemiciclu de inspirație grecească, dar și o mare curte interioară terminată, viclean, cu un spațiu elegant, nou-nouț, în care, de ce nu, stimați senatori? vă puteți întâlni dacă Senatul trebuie renovat, dacă înțelegeți aluzia. Și, pentru că acest loc trebuia să poarte un nume, i-a spus, simplu, Curia Pompeii, că n-a avut altă idee.

Teatrul lui Pompei, reconstrucție 3D

Să remarcăm, totuși, că populismul antic se finanța cu bani personali, nu publici, ca acum: Pompei a plătit din averea lui formidabila construcție, o avere altfel fabuloasă, pe care o acumulase conducând personal armatele romane și învingând în diverse războaie de jaf și cucerire.

În teatru s-au jucat nenumărate piese ale autorilor în vogă de la vremea respectivă, s-au organizat curse de care, vânători de animale exotice și diverse evenimente sportive. Cicero spune că Pompei a coborât și el în scenă, ca actor, cel puțin o dată, când a jucat rolurile lui Alexandru cel Mare și Agamemnon (cum altfel), cu ocazia rememorării unuia dintre triumfurile sale.

Dar, vai, sic transit gloria mundi! La numai 6 ani de la glorioasa inaugurare a Teatrului Mare, Cezar a aruncat zarul, trecând Rubiconul, și a declanșat războiul civil care avea să se sfârșească cu asasinarea ignobilă a lui Pompei în timpul fugii sale în Egipt. Se spune că Cezar a plâns la aflarea veștii, dar asta nu l-a împiedicat să folosească tocmai Marele Teatru construit de adversarul său ca să-și celebreze triumful asupra acestuia, pentru că nicio victorie antică nu era completă fără umilirea ritualică a adversarului înfrânt.

Dar istoria are felurile sale de a se răzbuna: la 4 ani după moartea lui Pompei, Cezar a fost asasinat, la rândul lui, chiar în Curia Pompeiană din Teatrul Mare, în timpul unei reuniuni senatoriale.

Teatrul s-a ruinat după căderea Imperiului și a dispărut în Evul Mediu, dar ironia continuă peste milenii: singura figură istorică reprezentată în pivnița de la Pancrazio nu este Pompei, constructorul căruia i se datorează ruinele propriu zise, ci Cezar, cel de la care i s-a tras ctitorului sfârșitul. Un bust al ultimului dictator al Republicii Romane se află pe scara ce duce către subsol. Este, cu siguranță, doar o copie a unei statui antice, dar faptul rămâne.

Poate că Pancrazio nu e chiar cea mai bună cârciumă din Roma, dar aici poți găsi ceva nu chiar atât de des întâlnit în meniurile centrului istorico-turistic: rigatoni con la pajata (adică paste cu intestine de vițel neînțărcat) sau trippa a la romana (adică burtă de vacă în sos tomat picant). Ambele rețete fac parte din așa-numita cucina povera, bucătăria savuroasă construită pe doar câteva ingrediente ieftine, pe care bogații le aruncă, la început, și după care ajung să se dea în vânt mai târziu. Așa că aici poți încerca mâncarea săracilor chiar printre ruinele ce-ți amintesc de unii dintre cei mai puternici și bogați oameni ai istoriei. Astfel, mâncarea nu va avea doar gust și aromă, ci și tâlc.