Însemnări de reporter: Concertul (XIV)

un guest post de Elisabeta Petreanu

Aşteptasem cu nerăbdare ziua de 18 septembrie, seara Concertului.

Organizatorii avuseseră excelenta ideee ca în fiecare zi din perioada Festivalului ziarele să publice programul acelei zile, aşa încât în ziua de 18 septembrie, chiar de la prima oră, ştiam deja programul serii la Ateneul Român: Aram Haciaturian, Simfonia a II-a în mi minor, „cu clopote”, Concertul în re major pentru vioară şi orchestră de Brahms şi Preludiul şi Toccata pentru orchestră de Constantin Silvestri. Dirijor George Georgescu, solist Yehudi Menuhin. Era un program extraordinar, pentru că se cânta Haciaturian, (rar cântat la Bucureşti) pentru că se cânta Silvestri, pentru că se cânta Brahms, pentru că la pupitrul dirijoral era maestrul George Georgescu şi, mai ales, pentru că solistul era Yehudi Menuhin.

Succesul serii era asigurat.

Dar eu căutasem în programul zilei ceva anume, căutasem „secretul” încredinţat mie de Directorul OSTA, cu rugămintea sa de a-l păstra. Dar, nimic despre cei doi mari artişti, Menuhin şi Oistrach. Nimic despre Dublul concert de Bach ce ar fi trebuit să fie cântat de ei acolo, pe scena Ateneului Român. Aşadar, „secretul” – rămânea… secret! Sau, cine ştie, poate că acel „secret” nu era şi el, la rândul lui, decât un zvon, o „dudă” – cum se spune în lumea presei ştirilor neadevărate! Un fake news!

M-am dus la concert cu această întrebare în minte: va fi – sau nu va fi cântat Dublul concert de Bach?

Am trecut repede prin foaierul Ateneului. Eram atât de grăbită, încât îmi este imposibil acum să-mi amintesc dacă în foaier exista vreun portret al lui George Enescu, aşa cum se afla în sală pe fundalul scenei, îmi este imposibil acum să-mi amintesc dacă se aflau acolo tonete cu cărţi despre George Enescu, sau discuri cu muzica marelui artist – şi nu numai, aşa cum se întâmplă acum la fiecare ediţie a Festivalului Enescu. E drept, de atunci, a trecut mai bine de o jumătate de secol şi dacă nu-mi mai amintesc astfel de amănunte este pentru că motivul prezenţei mele la Ateneu, în seara aceea, era unul singur: Yehudi Menuhin şi David Oistrach cântând Dublul concert de Bach! Nu aveam ochi, nu aveam urechi decât pentru acest eveniment!

Am ascultat Simfonia „cu clopote” cu o ureche străină, deoarece nu m-a captat, deși mie îmi place foarte mult muzica lui Haciaturian, oricare ar fi ea! Am ascultat Preludiul şi Toccata de Silvestri cu detaşare, mai exact, cu nerăbdare! Am aplaudat scurt, cu răceală! În pauză am rămas acolo, în sală, în fotoliul meu, evitând foaierul unde întotdeauna întâlneşti prieteni, cunoscuţi şi deschizi dialoguri banale de genul: „ce mai faci?”, „ţi-a plăcut?” sau: „ah, ce bine a sunat cornul englezesc!” etc., etc. După pauză am ascultat Concertul pentru vioară de Brahms, cu bucurie, pentru că pe Brahms nu-l poţi asculta altfel. În seara aceea era un Brahms special, pentru că solist era Yehudi Menuhin. Era prima mea întâlnire „pe viu” cu Yehudi Menuhin. A mea – şi a altora, tot atât de tineri ca mine (aveam 26 de ani) – întrucât era prima dată când Yehudi Menuhin venise să cânte în România comunistă, după plecarea lui George Enescu în exil!

În mai 1946, Menuhin venise în România împreună cu soţia sa, Nola, şi cei doi copii ai săi. Atunci, George Enescu era încă în ţară. Menuhin fusese aşteptat şi primit la aeroport de muzicieni şi de o mulţime de admiratori, cu flori, zâmbete şi îmbrăţișări. Venise acolo, în pofida vârstei și a unor probleme de sănătate ce-i afectau mobilitatea fizică, iar George Enescu și îmbrăţişarea dintre maestru şi discipol au dat de lucru fotografilor şi jurnaliştilor care s-au înghesuit să fie cât mai aproape de cei doi mari artişti pentru a realiza, cum se spune în lumea presei, „o poză în prim plan”. Acele poze au rămas peste timp şi au intrat în istorie ca fiind printre ultimele fotografii, în România, ale lui George Enescu împreună cu discipolul său, înainte ca maestrul să fi părăsit ţara. Am văzut una dintre aceste imagini, din mai 1946, de curând, în colecţia României libere, desigur atinsă de patina timpului, accentuată de calitatea precară a mijloacelor tehnice de atunci (hârtie, cerneala tipografică etc.. ) În poză – Yehudi Menuhin, tânăr, vesel, zâmbind larg. George Enescu – şi el vesel – oferind flori dragului său discipol. Acum, în 1958, după mai bine de un deceniu de la acea tandră îmbrăţişare, Menuhin era din nou în România. Era pe podiumul de concert al Ateneului Român. În spatele său, din portretul aşezat pe fundalul podiumului de concert, George Enescu, străjuind sala cu privirea lui calmă, bună, duioasă. Menuhin – înalt, suplu, încă tânăr – aici, cu noi, aproape. Îi vedeam zâmbetul fin, şi-i puteam prinde privirile limpezi, albastre. Acolo, sus, Maestrul (trecut în eternitate, în mai 1955) ne domina cu privirile lui. Cei doi – Maestru şi Discipol – aflaţi din nou în acelaşi spaţiu: sub cupola Ateneului; cei doi, din nou împreună, uniţi prin amintire şi spiritul muzicii. Iar noi, noi cei din sală, sub vraja lor inefabilă – a Maestrului trecut în eternitate, a Discipolului aflat în faţa noastră, gata să ne bucure cu arta lui, gata să aducă Maestrului său, în semn de suprem omagiu, prinosul artei sale.

Când Menuhin a venit pe podiumul de concert urmat de George Georgescu, publicul a izbucnit în aplauze. Menuhin, cu vioara în mână, a rămas tăcut, preţ de câteva minute bune şi ne-a privit pe toţi, învăluindu-ne cu privirea lui albastră, senină. O privire în care se citea bucuria, fericirea de a fi pe podiumul de concert unde Maestrul său cântase şi dirijase de atâtea ori! Noi, la rândul nostru, îl priveam cu lăcomie, cu admiraţie. Mai ales, noi, cei tineri, care-l priveam acum, „pe viu”, la noi acasă, într-o sală de concert!

Când Menuhin şi-a pus vioara pe umăr, aplauzele au încetat imediat. S-a aşternut liniştea aceea, pe care o ştiţi. Aşteptam primele acorduri din Concertul de Brahms. Maestrul George Georgescu s-a urcat pe micul său podium de la pupitrul dirijoral, s-a întors cu faţa spre orchestră, a privit, ca de obicei, intrumentiştii, a ridicat braţele, şi a privit spre Menuhin pentru acel „start” tăcut, din priviri, cu care îşi începea fiecare concert. Atunci, Menuhin, cu vioara pe umăr, s-a întors cu spatele la sală și cu faţa către marele portret al lui George Enescu, aflat pe fundalul podiumului de concert. A stat aşa, nu ştiu cât, nemişcat, apoi a făcut o uşoară plecăciune. Era reverenţa, era salutul, era clipa de omagiu pe care Discipolul o aducea Maestrului, acum, la trei ani de la trecerea sa în eternitate. Era clipa magică, dintre Maestru şi Discipol. Era clipa magică şi pentru noi. Era ca un moment de reculegere. Noi toţi, cei care eram acolo, ne-am ridicat în picioare, cu răsuflarea tăiată, cuprinşi de măreţia clipei, de sfinţenia ei! De magia ei. Am stat tăcuţi. Nu ştiu cât. Apoi, am izbucnit în aplauze. Ele erau pentru Maestru şi Discipol – deopotrivă! Ele erau expresia bucuriei noastre profunde.

Aşa am ascultat Concertul pentru vioară de Brahms, cu Yehudi Menuhin, solist şi George Georgescu dirijor, în seara zilei de 18 septembrie 1958, în cadrul primei ediţii a Festivalului George Enescu.

Despre cum a cântat Yehudi Menuhin sub bagheta lui George Georgescu, nu mi-aş permite să fac judecăţi de valoare, mai ales acum, după mai bine de o jumătate de secol de la acea seară unică, întrucât nu sunt decât un modest iubitor şi ascultător de muzică. Dar bucuria trăită, amintirea acelei întâlniri, pe viu (prima în viaţa mea) cu Yehudi Menuhin au rămas de neşters.

…m-am lăsat în voia muzicii. Am intrat sub magia lui Johann Sebastian Bach care, cu forţa dumnezeiască a muzicii sale, m-a aruncat în spaţii celeste… în spațiu, pe o scară nevăzută, sus, tot mai sus, unde e numai lumină și vis…

După încheierea Concertului de Brahms au urmat aplauzele – frenetice, entuziaste, sacadate. Publicul era în picioare. Menuhin, cu vioara în mână, urmat de George Georgescu, revenea pe podium, saluta, pleca. Dar noi, noi cei din sală, nepotoliţi, aplaudam mereu. Întruna. Cu nesaţ, flămânzi de frumuseţea altor clipe pe care marele artist (o ştiam) putea să ni le dăruiască. Aşteptam, desigur, un bis! Unul – sau mai multe! Pentru mine, însă, aşteptarea avea o dublă intensitate. „Secretul” încredinţat mie (ca jurnalist) avea să fie devoalat? Aveau să cânte cei doi mari artişti aflaţi la Bucureşti, Yehudi Menuhin şi David Oistrach, „Dublul” Concert de Bach? Aveam să trăim, noi, cei aflaţi acolo, în sală, cât şi miile de ascultători aflaţi afară, în faţa aparatelor de radio, unul dintre momentele unice ale Festivalului Enescu? Doi mari artişti (unul din Vest, altul din Est) cântând – împreună – pe un podium de concert, la Bucureşti, „Dublul” concert de Bach.

Yehudi Menuhin cântase acest concert cu George Enescu la Strassbourg, în 1947, eveniment muzical ce a stârnit, din nou, admirația lumii muzicale pariziene pentru cei doi mari artiști. De asemenea, ai presei franceze de specialitate. Acum, cei doi mari artişti, Menuhin şi Oistrach, trecuseră frontierele politice care despărţeau Estul de Vest, trecuseră peste „cortina de fier” şi se aflau la Bucureşti ca invitaţi de onoare ai Festivalului, pentru a-l omagia pe marele artist. În zilele petrecute la Bucureşti ei făcuseră cu prisosinţă acest lucru, susținând concerte şi recitaluri, participând şi urmărind alte manifestări aflate pe agenda Festivalului, acordând interviuri presei române despre colaborarea lor cu George Enescu, despre artistul George Enescu şi, mai ales, despre „omul” George Enescu. Prin declaraţiile lor, Menuhin și Oistrach rememoraseră personalitatea lui George Enescu, aduseseră publicului bucureştean date noi, culese din experienţele lor, din clipele trăite împreună sau în preajma marelui artist român. Formulaseră opinii, aprecieri, judecăți de valoare. Datorită lor şi a altor mari artişti – care-l cunoscuseră, care cântaseră cu George Enescu, care îl iubiseră şi îi fuseseră aproape la ceasuri de bucurie sau tristeţi (unii dintre ei se aflau acum la Bucureşti) personalitatea lui George Enescu se redimensiona în mintea şi în conştiinţa noastră, a tuturor.

Aplauzele nu mai conteneau. Noi toţi, doream un bis. Şi bisul – a venit!

Îmi amintesc foarte bine clipa.

George Georgescu a revenit pe podiumul de concert şi de lângă pupitrul dirijoral a anunţat: Yehudi Menuhin şi David Oistrach vor cânta Dublul concert de Bach. Atât. Și s-a retras de pe podiumul de concert. A urmat o clipă de rumoare, apoi de linişte absolută de parcă tuturor li s-ar fi tăiat respiraţia. Eu am simţit tensiunea emoţiei la o cotă dublă. Deci „secretul” încredinţat mie era adevărat! Acum, era devoalat! Evenimentul preconizat devenea realitate.

Apoi, au intrat pe podiumul de concert cei doi mari artişti, urmaţi de George Georgescu. Au stat aşa, în faţa publicului, preţ de câteva minute. George Georgescu flancat de Menuhin şi Oistrach, privind publicul din sală, fascinaţi de aplauzele ce nu mai conteneau. În fine, George Georgescu s-a întors cu faţa spre orchestră, cei doi, Menuhin şi Oistrach s-au privit, şi-au acordat viorile, l-au privit pe dirijor şi au început să cânte. În sală s-a făcut o linişte absolută.

Sub cupola Ateneului era acum doar muzica! Şi noi toţi sub magia ei, sub magia muzicii lui Johann Sebastian Bach, a Dublului concert pentru vioară şi orchestră. Sub magia muzicii erau şi cei doi mari artişti. Ascultam fermecată. Și îi priveam cu dorinţa fierbinte de a nu uita niciodată clipele pe care le trăiam. Menuhin – înalt, suplu, elegant în fracul său bine croit – aşezat uşor cu faţa spre partenerul său de dialog muzical, arunca acestuia din când în când, priviri scurte, uşoare, de încuviinţare. Oistrach, cu chipul său blând, jovial, dolofan, aşezat cu totul cu faţa spre public, cânta cu ochii închişi, concentrat ca şi când sunetele s-ar fi aflat înlăuntrul său. Iar peste ei doi, ca şi peste întreaga orchestră, domina, cu gesturi elegante, cântărite, decise, maestrul George Georgescu.

Am închis ochii şi m-am lăsat în voia muzicii. Am intrat sub magia lui Johann Sebastian Bach care, cu forţa dumnezeiască a muzicii sale, m-a aruncat în spaţii celeste. Cum altfel? Intotdeauna când ascult Bach (ca un modest iubitor al muzicii ce sunt) am impresia că mă înalț în spațiu, pe o scară nevăzută, sus, tot mai sus, unde e numai lumină și vis! Așa eram și în seara aceea! Poate așa erau si ceilalți – toți cei care sa aflau în lojile arhipline, în fotoliile și pe culoarele de la parter și la cele trei intrări în sală?

La final – explozie de aplauze! Toți aplaudau – intens, sacadat! Cei trei artiști – veneau, salutau publicul și plecau – fericiți și ei! Se vedea asta pe chipurile lor, în privirile lor limpezi, strălucind de bucuria succesului! În final, cei doi violoniști s-au îmbrățișat – așa cum se îmbrățișează toți artiștii din lume – pe oricare podium ar fi! Din imensul foto-panou de pe fundalul scenei, George Enescu ne privea calm și duios, fericit (poate) că sub Cupola Ateneului (unde cântase de atâtea ori) românii trăiseră o seară sublimă ascultând doi mari artisti – precum Menuhin si Oistrach cu care el însusi cântase si trăise sublimul muzicii lui Bach! Mari artiști de renume mondial pe care – iată – primul Festival închinat omagierii sale îi reunea la București – indiferent de unde veneau – din Est sau din Vest, peste rigorile politice, peste barierele draconice ale „războiului rece”. Pentru că Muzica nu avea – nu are! – granițe.

A fost o seară sublimă. De neuitat pentru toți aceeia care avuseseră norocul, sau privilegiul, de a se fi aflat acolo, de a fi ascultat, într-o interpretare măiastră, inegalabilă, doi dintre cei mai mari artiști ai viorii, reuniți prin magia muzicii și a amintirii lui George Enescu, pe podiumul de concert al unei capitale ce respirase – în acea seară, dar și în celelalte seri ale Festivalului – aerul unei capitale europene.

Sala s-a golit repede. La fel si foaierul. Publicul – împovărat de sublimul serii – se retrăgea tăcut. Nimeni nu dorea să-și comunice bucuria, s-o împartă cu cineva. Nimeni nu încerca acele dialoguri banale și stereotipe – ca deobicei: „ți-a plăcut?” „magnific!” „exceptional!” „formidabil! etc., etc. Toți ieșeau tăcuți, îngândurați.

Am rămas în foaierul Ateneului uitându-mă cu atenție la cei ce ieșeau din sală. Voiam să știu dacă la acea seară sublimă participase și cel ce-mi încredințase secretul ei, N. M., Directorul OSTA. În cele din urmă a apărut, împreună cu doamna sa, blondă și cam „dodoloață” (după gustul meu). M-a văzut, mi-a făcut un semn discret cu mâna și a zâmbit ușor, cu buzele lui groase, privindu-mă scurt, cu ochii lui mici, iscoditori. I-am răspuns și eu, zâmbind ușor. Eram, cumva, mulțumită: el păstrase „secretul” încredințat mie și eu, la rândul meu, la fel, rezistând tentației de a da o știre „bombă”, de a obține admirația colegilor și a staff-ului redacției care ar fi fost uitată repede, a doua zi! Practic, acolo în foaier, văzându-l, aproape că uitasem împrejurarea, neobișnuită și chiar incomodă, în care-l determinasem să-mi spună câte ceva despre Festivalul și Concursul George Enescu, obida pe care o trăisem atunci când, „Papa Rusu” îmi spusese că nu va publica reportajul meu informativ (atât de greu obținut) pentru că – zisese el cu lehamite – dacă Directorul OSTA nu avea „ukaz” să facă declarații, nici România liberă nu avea „ukaz” să publice. Acolo, în foaier, aproape că uitasem zilele de neliniște parcurse în așteptarea lui Menuhin, și, mai ales acele clipe, surprinzătoare, aproape stupefiante din biroul Directorului OSTA când acesta îmi șoptise la ureche „secretul” privind „Dublul” de Bach cu David Oistrach și Yehudi Menuhin. Și uitasem toate acestea pentru că trăisem o seară unică. Magia serii fusese absolută. Nimic nu mai avea loc în sufletul meu – decât bucuria trăită.

Am plecat.

Străzile erau pustii și rău luminate. Vitrinele de pe bulevard erau goale. La fel și autobuzul care mă ducea acasă. Bucureștenii nu întârziau „în oraș” la o bere, la o cofetărie, de restaurant nici nu putea fi vorba, sau plimbându-se pur și simplu pe bulevarde ca pe „Corso”. Se retrăgeau în case, în apartamentele lor mici, ca niște cutii de chibrituri, sau în casele vechi, multe lipsite de cel mai elementar confort, case mici, mai toate insalubre, construite de oameni sărmani sau de funcționari și negustori modești în anii de dinaintea războiului. Erau, desigur, și case frumoase, vile elegante, în cartiere, cândva, exclusiviste, acum reședințe (bine păzite) ale protipendadei comuniste. Aci era lumină, curățenie, străzi „ca-n palmă”, bine asfaltate; erau arbori și straturi cu petunii și trandafiri și, evident, „paznici” (securiști) în cabine plasate la porți. Era Bucureștiul anilor 1958 de care-și amintesc (poate) doar cei ce încă mai trăiesc! Dar, pentru mine, în seara aceea, toate astea nu contau! Sublimul serii era întreg în sufletul meu. Și eram fericită că viața mea de jurnalist îmi oferise șansa de a mi se încredința un „secret” privind unul dintre cele mai importante evenimente muzicale ale Festivalului și de a asculta, la București, în cadrul primei ediții a Festivalului George Enescu, Dublul concert de Bach cântat de doi mari artiști – Yehudi Menuhin și David Oistrach.

În autobuzul gol, ce înainta în noapte prin hârtoapele „bulevardului” pietruit cu „macadam”, purtam în suflet lumina acelei seri unice, gândul luminos, încurajator, că primul Festival Enescu deschidea (pentru noi, românii, și mai ales pentru noi cei tineri) fereastra spre lumea care trebuia să fie: fără frontiere politice, fără „ziduri”, fără rigori și imperative ideologice.