Însemnări de reporter: Concertul (XIV)

un guest post de Elisabeta Petreanu

Programul Festivalului pentru 18 septembrie 1958 arăta minunat, dar din el lipsea “secretul” • Yehudi Menuhin creează un moment electric încă de la începutul recitalului; sala întreagă îl ovaționează minute-n șir • Programul anunțat oficial se termină; după încă un bis, în aplauzele furtunoase ale spectatorilor, pe scenă intră, în sfârșit, Yehudi Menuhin și David Oistrach.

Aşteptasem cu nerăbdare ziua de 18 septembrie, seara Concertului.

Organizatorii avuseseră excelenta ideee ca în fiecare zi din perioada Festivalului ziarele să publice programul acelei zile, aşa încât în ziua de 18 septembrie, chiar de la prima oră, ştiam deja programul serii la Ateneul Român: Aram Haciaturian, Simfonia a II-a în mi minor, “cu clopote”, Concertul în re major pentru vioară şi orchestră de Brahms şi Preludiul şi Toccata pentru orchestră de Constantin Silvestri. Dirijor George Georgescu, solist Yehudi Menuhin. Era un program extraordinar, pentru că se cânta Haciaturian, (rar cântat la Bucureşti) pentru că se cânta Silvestri, pentru că se cânta Brahms, pentru că la pupitrul dirijoral era maestrul George Georgescu şi, mai ales, pentru că solistul era Yehudi Menuhin.

Succesul serii era asigurat.

Dar eu căutasem în programul zilei ceva anume, căutasem “secretul” încredinţat mie de Directorul OSTA, cu rugămintea sa de a-l păstra. Dar, nimic despre cei doi mari artişti, Menuhin şi Oistrach. Nimic despre Dublul concert de Bach ce ar fi trebuit să fie cântat de ei acolo, pe scena Ateneului Român. Aşadar, “secretul” – rămânea… secret! Sau, cine ştie, poate că acel “secret” nu era şi el, la rândul lui, decât un zvon, o “dudă” – cum se spune în lumea presei ştirilor neadevărate! Un fake news!

M-am dus la concert cu această întrebare în minte: va fi – sau nu va fi cântat Dublul concert de Bach?

Am trecut repede prin foaierul Ateneului. Eram atât de grăbită, încât îmi este imposibil acum să-mi amintesc dacă în foaier exista vreun portret al lui George Enescu, aşa cum se afla în sală pe fundalul scenei, îmi este imposibil acum să-mi amintesc dacă se aflau acolo tonete cu cărţi despre George Enescu, sau discuri cu muzica marelui artist – şi nu numai, aşa cum se întâmplă acum la fiecare ediţie a Festivalului Enescu. E drept, de atunci, a trecut mai bine de o jumătate de secol şi dacă nu-mi mai amintesc astfel de amănunte este pentru că motivul prezenţei mele la Ateneu, în seara aceea, era unul singur: Yehudi Menuhin şi David Oistrach cântând Dublul concert de Bach! Nu aveam ochi, nu aveam urechi decât pentru acest eveniment!

Am ascultat Simfonia “cu clopote” cu o ureche străină, deoarece nu m-a captat, deși mie îmi place foarte mult muzica lui Haciaturian, oricare ar fi ea! Am ascultat Preludiul şi Toccata de Silvestri cu detaşare, mai exact, cu nerăbdare! Am aplaudat scurt, cu răceală! În pauză am rămas acolo, în sală, în fotoliul meu, evitând foaierul unde întotdeauna întâlneşti prieteni, cunoscuţi şi deschizi dialoguri banale de genul: “ce mai faci?”, “ţi-a plăcut?” sau: “ah, ce bine a sunat cornul englezesc!” etc., etc. După pauză am ascultat Concertul pentru vioară de Brahms, cu bucurie, pentru că pe Brahms nu-l poţi asculta altfel. În seara aceea era un Brahms special, pentru că solist era Yehudi Menuhin. Era prima mea întâlnire “pe viu” cu Yehudi Menuhin. A mea – şi a altora, tot atât de tineri ca mine (aveam 26 de ani) – întrucât era prima dată când Yehudi Menuhin venise să cânte în România comunistă, după plecarea lui George Enescu în exil!

În mai 1946, Menuhin venise în România împreună cu soţia sa, Nola, şi cei doi copii ai săi. Atunci, George Enescu era încă în ţară. Menuhin fusese aşteptat şi primit la aeroport de muzicieni şi de o mulţime de admiratori, cu flori, zâmbete şi îmbrăţișări. Venise acolo, în pofida vârstei și a unor probleme de sănătate ce-i afectau mobilitatea fizică, iar George Enescu și îmbrăţişarea dintre maestru şi discipol au dat de lucru fotografilor şi jurnaliştilor care s-au înghesuit să fie cât mai aproape de cei doi mari artişti pentru a realiza, cum se spune în lumea presei, “o poză în prim plan”. Acele poze au rămas peste timp şi au intrat în istorie ca fiind printre ultimele fotografii, în România, ale lui George Enescu împreună cu discipolul său, înainte ca maestrul să fi părăsit ţara. Am văzut una dintre aceste imagini, din mai 1946, de curând, în colecţia României libere, desigur atinsă de patina timpului, accentuată de calitatea precară a mijloacelor tehnice de atunci (hârtie, cerneala tipografică etc.. ) În poză – Yehudi Menuhin, tânăr, vesel, zâmbind larg. George Enescu – şi el vesel – oferind flori dragului său discipol. Acum, în 1958, după mai bine de un deceniu de la acea tandră îmbrăţişare, Menuhin era din nou în România. Era pe podiumul de concert al Ateneului Român. În spatele său, din portretul aşezat pe fundalul podiumului de concert, George Enescu, străjuind sala cu privirea lui calmă, bună, duioasă. Menuhin – înalt, suplu, încă tânăr – aici, cu noi, aproape. Îi vedeam zâmbetul fin, şi-i puteam prinde privirile limpezi, albastre. Acolo, sus, Maestrul (trecut în eternitate, în mai 1955) ne domina cu privirile lui. Cei doi – Maestru şi Discipol – aflaţi din nou în acelaşi spaţiu: sub cupola Ateneului; cei doi, din nou împreună, uniţi prin amintire şi spiritul muzicii. Iar noi, noi cei din sală, sub vraja lor inefabilă – a Maestrului trecut în eternitate, a Discipolului aflat în faţa noastră, gata să ne bucure cu arta lui, gata să aducă Maestrului său, în semn de suprem omagiu, prinosul artei sale.

Când Menuhin a venit pe podiumul de concert urmat de George Georgescu, publicul a izbucnit în aplauze. Menuhin, cu vioara în mână, a rămas tăcut, preţ de câteva minute bune şi ne-a privit pe toţi, învăluindu-ne cu privirea lui albastră, senină. O privire în care se citea bucuria, fericirea de a fi pe podiumul de concert unde Maestrul său cântase şi dirijase de atâtea ori! Noi, la rândul nostru, îl priveam cu lăcomie, cu admiraţie. Mai ales, noi, cei tineri, care-l priveam acum, “pe viu”, la noi acasă, într-o sală de concert!

Când Menuhin şi-a pus vioara pe umăr, aplauzele au încetat imediat. S-a aşternut liniştea aceea, pe care o ştiţi. Aşteptam primele acorduri din Concertul de Brahms. Maestrul George Georgescu s-a urcat pe micul său podium de la pupitrul dirijoral, s-a întors cu faţa spre orchestră, a privit, ca de obicei, intrumentiştii, a ridicat braţele, şi a privit spre Menuhin pentru acel “start” tăcut, din priviri, cu care îşi începea fiecare concert. Atunci, Menuhin, cu vioara pe umăr, s-a întors cu spatele la sală și cu faţa către marele portret al lui George Enescu, aflat pe fundalul podiumului de concert. A stat aşa, nu ştiu cât, nemişcat, apoi a făcut o uşoară plecăciune. Era reverenţa, era salutul, era clipa de omagiu pe care Discipolul o aducea Maestrului, acum, la trei ani de la trecerea sa în eternitate. Era clipa magică, dintre Maestru şi Discipol. Era clipa magică şi pentru noi. Era ca un moment de reculegere. Noi toţi, cei care eram acolo, ne-am ridicat în picioare, cu răsuflarea tăiată, cuprinşi de măreţia clipei, de sfinţenia ei! De magia ei. Am stat tăcuţi. Nu ştiu cât. Apoi, am izbucnit în aplauze. Ele erau pentru Maestru şi Discipol – deopotrivă! Ele erau expresia bucuriei noastre profunde.

Aşa am ascultat Concertul pentru vioară de Brahms, cu Yehudi Menuhin, solist şi George Georgescu dirijor, în seara zilei de 18 septembrie 1958, în cadrul primei ediţii a Festivalului George Enescu.

Despre cum a cântat Yehudi Menuhin sub bagheta lui George Georgescu, nu mi-aş permite să fac judecăţi de valoare, mai ales acum, după mai bine de o jumătate de secol de la acea seară unică, întrucât nu sunt decât un modest iubitor şi ascultător de muzică. Dar bucuria trăită, amintirea acelei întâlniri, pe viu (prima în viaţa mea) cu Yehudi Menuhin au rămas de neşters.

…m-am lăsat în voia muzicii. Am intrat sub magia lui Johann Sebastian Bach care, cu forţa dumnezeiască a muzicii sale, m-a aruncat în spaţii celeste… în spațiu, pe o scară nevăzută, sus, tot mai sus, unde e numai lumină și vis…

După încheierea Concertului de Brahms au urmat aplauzele – frenetice, entuziaste, sacadate. Publicul era în picioare. Menuhin, cu vioara în mână, urmat de George Georgescu, revenea pe podium, saluta, pleca. Dar noi, noi cei din sală, nepotoliţi, aplaudam mereu. Întruna. Cu nesaţ, flămânzi de frumuseţea altor clipe pe care marele artist (o ştiam) putea să ni le dăruiască. Aşteptam, desigur, un bis! Unul – sau mai multe! Pentru mine, însă, aşteptarea avea o dublă intensitate. “Secretul” încredinţat mie (ca jurnalist) avea să fie devoalat? Aveau să cânte cei doi mari artişti aflaţi la Bucureşti, Yehudi Menuhin şi David Oistrach, “Dublul” Concert de Bach? Aveam să trăim, noi, cei aflaţi acolo, în sală, cât şi miile de ascultători aflaţi afară, în faţa aparatelor de radio, unul dintre momentele unice ale Festivalului Enescu? Doi mari artişti (unul din Vest, altul din Est) cântând – împreună – pe un podium de concert, la Bucureşti, “Dublul” concert de Bach.

Yehudi Menuhin cântase acest concert cu George Enescu la Strassbourg, în 1947, eveniment muzical ce a stârnit, din nou, admirația lumii muzicale pariziene pentru cei doi mari artiști. De asemenea, ai presei franceze de specialitate. Acum, cei doi mari artişti, Menuhin şi Oistrach, trecuseră frontierele politice care despărţeau Estul de Vest, trecuseră peste “cortina de fier” şi se aflau la Bucureşti ca invitaţi de onoare ai Festivalului, pentru a-l omagia pe marele artist. În zilele petrecute la Bucureşti ei făcuseră cu prisosinţă acest lucru, susținând concerte şi recitaluri, participând şi urmărind alte manifestări aflate pe agenda Festivalului, acordând interviuri presei române despre colaborarea lor cu George Enescu, despre artistul George Enescu şi, mai ales, despre “omul” George Enescu. Prin declaraţiile lor, Menuhin și Oistrach rememoraseră personalitatea lui George Enescu, aduseseră publicului bucureştean date noi, culese din experienţele lor, din clipele trăite împreună sau în preajma marelui artist român. Formulaseră opinii, aprecieri, judecăți de valoare. Datorită lor şi a altor mari artişti – care-l cunoscuseră, care cântaseră cu George Enescu, care îl iubiseră şi îi fuseseră aproape la ceasuri de bucurie sau tristeţi (unii dintre ei se aflau acum la Bucureşti) personalitatea lui George Enescu se redimensiona în mintea şi în conştiinţa noastră, a tuturor.

Aplauzele nu mai conteneau. Noi toţi, doream un bis. Şi bisul – a venit!

Îmi amintesc foarte bine clipa.

George Georgescu a revenit pe podiumul de concert şi de lângă pupitrul dirijoral a anunţat: Yehudi Menuhin şi David Oistrach vor cânta Dublul concert de Bach. Atât. Și s-a retras de pe podiumul de concert. A urmat o clipă de rumoare, apoi de linişte absolută de parcă tuturor li s-ar fi tăiat respiraţia. Eu am simţit tensiunea emoţiei la o cotă dublă. Deci “secretul” încredinţat mie era adevărat! Acum, era devoalat! Evenimentul preconizat devenea realitate.

Apoi, au intrat pe podiumul de concert cei doi mari artişti, urmaţi de George Georgescu. Au stat aşa, în faţa publicului, preţ de câteva minute. George Georgescu flancat de Menuhin şi Oistrach, privind publicul din sală, fascinaţi de aplauzele ce nu mai conteneau. În fine, George Georgescu s-a întors cu faţa spre orchestră, cei doi, Menuhin şi Oistrach s-au privit, şi-au acordat viorile, l-au privit pe dirijor şi au început să cânte. În sală s-a făcut o linişte absolută.

Sub cupola Ateneului era acum doar muzica! Şi noi toţi sub magia ei, sub magia muzicii lui Johann Sebastian Bach, a Dublului concert pentru vioară şi orchestră. Sub magia muzicii erau şi cei doi mari artişti. Ascultam fermecată. Și îi priveam cu dorinţa fierbinte de a nu uita niciodată clipele pe care le trăiam. Menuhin – înalt, suplu, elegant în fracul său bine croit – aşezat uşor cu faţa spre partenerul său de dialog muzical, arunca acestuia din când în când, priviri scurte, uşoare, de încuviinţare. Oistrach, cu chipul său blând, jovial, dolofan, aşezat cu totul cu faţa spre public, cânta cu ochii închişi, concentrat ca şi când sunetele s-ar fi aflat înlăuntrul său. Iar peste ei doi, ca şi peste întreaga orchestră, domina, cu gesturi elegante, cântărite, decise, maestrul George Georgescu.

Am închis ochii şi m-am lăsat în voia muzicii. Am intrat sub magia lui Johann Sebastian Bach care, cu forţa dumnezeiască a muzicii sale, m-a aruncat în spaţii celeste. Cum altfel? Intotdeauna când ascult Bach (ca un modest iubitor al muzicii ce sunt) am impresia că mă înalț în spațiu, pe o scară nevăzută, sus, tot mai sus, unde e numai lumină și vis! Așa eram și în seara aceea! Poate așa erau si ceilalți – toți cei care sa aflau în lojile arhipline, în fotoliile și pe culoarele de la parter și la cele trei intrări în sală?

La final – explozie de aplauze! Toți aplaudau – intens, sacadat! Cei trei artiști – veneau, salutau publicul și plecau – fericiți și ei! Se vedea asta pe chipurile lor, în privirile lor limpezi, strălucind de bucuria succesului! În final, cei doi violoniști s-au îmbrățișat – așa cum se îmbrățișează toți artiștii din lume – pe oricare podium ar fi! Din imensul foto-panou de pe fundalul scenei, George Enescu ne privea calm și duios, fericit (poate) că sub Cupola Ateneului (unde cântase de atâtea ori) românii trăiseră o seară sublimă ascultând doi mari artisti – precum Menuhin si Oistrach cu care el însusi cântase si trăise sublimul muzicii lui Bach! Mari artiști de renume mondial pe care – iată – primul Festival închinat omagierii sale îi reunea la București – indiferent de unde veneau – din Est sau din Vest, peste rigorile politice, peste barierele draconice ale “războiului rece”. Pentru că Muzica nu avea – nu are! – granițe.

A fost o seară sublimă. De neuitat pentru toți aceeia care avuseseră norocul, sau privilegiul, de a se fi aflat acolo, de a fi ascultat, într-o interpretare măiastră, inegalabilă, doi dintre cei mai mari artiști ai viorii, reuniți prin magia muzicii și a amintirii lui George Enescu, pe podiumul de concert al unei capitale ce respirase – în acea seară, dar și în celelalte seri ale Festivalului – aerul unei capitale europene.

Sala s-a golit repede. La fel si foaierul. Publicul – împovărat de sublimul serii – se retrăgea tăcut. Nimeni nu dorea să-și comunice bucuria, s-o împartă cu cineva. Nimeni nu încerca acele dialoguri banale și stereotipe – ca deobicei: “ți-a plăcut?” “magnific!” “exceptional!” “formidabil! etc., etc. Toți ieșeau tăcuți, îngândurați.

Am rămas în foaierul Ateneului uitându-mă cu atenție la cei ce ieșeau din sală. Voiam să știu dacă la acea seară sublimă participase și cel ce-mi încredințase secretul ei, N. M., Directorul OSTA. În cele din urmă a apărut, împreună cu doamna sa, blondă și cam “dodoloață” (după gustul meu). M-a văzut, mi-a făcut un semn discret cu mâna și a zâmbit ușor, cu buzele lui groase, privindu-mă scurt, cu ochii lui mici, iscoditori. I-am răspuns și eu, zâmbind ușor. Eram, cumva, mulțumită: el păstrase “secretul” încredințat mie și eu, la rândul meu, la fel, rezistând tentației de a da o știre “bombă”, de a obține admirația colegilor și a staff-ului redacției care ar fi fost uitată repede, a doua zi! Practic, acolo în foaier, văzându-l, aproape că uitasem împrejurarea, neobișnuită și chiar incomodă, în care-l determinasem să-mi spună câte ceva despre Festivalul și Concursul George Enescu, obida pe care o trăisem atunci când, “Papa Rusu” îmi spusese că nu va publica reportajul meu informativ (atât de greu obținut) pentru că – zisese el cu lehamite – dacă Directorul OSTA nu avea “ukaz” să facă declarații, nici România liberă nu avea “ukaz” să publice. Acolo, în foaier, aproape că uitasem zilele de neliniște parcurse în așteptarea lui Menuhin, și, mai ales acele clipe, surprinzătoare, aproape stupefiante din biroul Directorului OSTA când acesta îmi șoptise la ureche “secretul” privind “Dublul” de Bach cu David Oistrach și Yehudi Menuhin. Și uitasem toate acestea pentru că trăisem o seară unică. Magia serii fusese absolută. Nimic nu mai avea loc în sufletul meu – decât bucuria trăită.

Am plecat.

Străzile erau pustii și rău luminate. Vitrinele de pe bulevard erau goale. La fel și autobuzul care mă ducea acasă. Bucureștenii nu întârziau “în oraș” la o bere, la o cofetărie, de restaurant nici nu putea fi vorba, sau plimbându-se pur și simplu pe bulevarde ca pe “Corso”. Se retrăgeau în case, în apartamentele lor mici, ca niște cutii de chibrituri, sau în casele vechi, multe lipsite de cel mai elementar confort, case mici, mai toate insalubre, construite de oameni sărmani sau de funcționari și negustori modești în anii de dinaintea războiului. Erau, desigur, și case frumoase, vile elegante, în cartiere, cândva, exclusiviste, acum reședințe (bine păzite) ale protipendadei comuniste. Aci era lumină, curățenie, străzi “ca-n palmă”, bine asfaltate; erau arbori și straturi cu petunii și trandafiri și, evident, “paznici” (securiști) în cabine plasate la porți. Era Bucureștiul anilor 1958 de care-și amintesc (poate) doar cei ce încă mai trăiesc! Dar, pentru mine, în seara aceea, toate astea nu contau! Sublimul serii era întreg în sufletul meu. Și eram fericită că viața mea de jurnalist îmi oferise șansa de a mi se încredința un “secret” privind unul dintre cele mai importante evenimente muzicale ale Festivalului și de a asculta, la București, în cadrul primei ediții a Festivalului George Enescu, Dublul concert de Bach cântat de doi mari artiști – Yehudi Menuhin și David Oistrach.

În autobuzul gol, ce înainta în noapte prin hârtoapele “bulevardului” pietruit cu “macadam”, purtam în suflet lumina acelei seri unice, gândul luminos, încurajator, că primul Festival Enescu deschidea (pentru noi, românii, și mai ales pentru noi cei tineri) fereastra spre lumea care trebuia să fie: fără frontiere politice, fără “ziduri”, fără rigori și imperative ideologice.

19 comentarii Adaugă comentariu

  1. autenticitatea , unicitatea si grandoarea acelor clipe , raman fara dubiu in memoria colectiva a tuturor celor prezenti atunci si a fiecaruia in particular simtite si resimtite mai acut sau mai putin , dupa caz … dovada acest arc peste timp ,la aproape jumatate de veac . in care datorita narativului am putut simtii si noi cititorii intensitatea si emotia acelor clipe , ba chiar am vazut cu ochii mintii sala , publicul , bustul maestrului din spate si siluetele celor doi magicieni , chiar si privirile albastre …ma bucur ca ,, secretul ,, a fost incredintat persoanei potrivite si de incredere , in mod sigur directorul a stiut exact de ce …dovada ca nu a fost devoalat si pastrat in siguranta pentru bucuria sufletului . a celor 2-3 suflete … o ocazie unica in viata si o experienta tot unica , cred , …era pacat sa o ratati … ma bucur ca a-ti trait-o …

    Thumb up 0
  2. Daaaaaa! A fost o experiență unică! Aveți dreptate! Ca jurnalist și ca iubitor al muzicii! Nici azi, după mai bine de o jumătate de secol, nu înțeleg de ce acel director OSTA, atât de antipatic, atât de ”țeapăn”, atât de decis să nu spună nimic despre Festival și Concurs, în fond, atât de supus ordinelor superiorilor săi care stabiliseră strategia de comunicare cu presa – până la urmă mi-a șoptit acest ”secret”. Mie – și, cum m-am convins până la urmă – numai mie! Ce l-a determinat să treacă peste ordinele superiorilor săi? Ce l-a determinat să sfideze cenzura? Insistența mea? Încăpățânarea mea de a nu pleca ”cu mâna goală”, adică cu niciun fel de informații despre Festival și Concurs? Îi va fi dat lui, acest comportament al meu, impresia că are în fața ochilor un jurnalist decis să-și facă treaba? Adică serios? Nu știu! Fapt e că, zile în șir (zile și nopți) de la acea întâlnire cu directorul OSTA și până în clipa când Maestrul George Georgescu a anunțat evenimentul, fiind apoi urmat de cei doi mari artiști, Menuhin și Oistrach, am crezut că directorul OSTA mă mințise! Că-mi întisese o capcană! Ca să mă fac de râs! Ori, și mai rău, pentru o ”dudă” ca asta, să fiu dată afară de la gazetă și să-mi închei pentru totdeauna meseria de jurnalist! Aproape că îl uram! Mă simțeam, cumva, pedepsită, pentru nimic! Doar pentrucă dorisem – și asta văzuse, simțise și el – să-mi fac bine treaba! ”Citise” în acest comportament al meu seriozitatea mea? Pasiunea mea pentru meserie? Îi dăduse sentimentul (sau poate certitudinea) că-mi putea încredința un secret și că eu aveam să-l păstrez? Nu știu! Nu l-am mai întâlnit după acest eveniment, și a trecut – de mult – în lumea umbrelor! Cu toate astea, bucuria acelui moment, pe care l-am trăit, ascultându-i pe cei doi mari artiști, sub bagheta unui mare dirijor român, George Georgescu, a fost la cote înalte! Incendiare – cum se spune astăzi! Și sunt fericită că l-am trăit la aceste cote și că am putut scrie despre el în așa fel încât, cei ce citesc (vor citi) se bucură și ei, și înțeleg măreția clipei care a fost. Magia ei!
    Vă doresc toate cele bune. Și vă felicit că ați citit acest episod. Poate le-ați citit și pe cele anterioare? Dacă nu, citiți-le. Ele curg, unul dintr-altul. Ca în povestea Șeherezadei!

    Thumb up 0
    • Buna ziua doamna,
      Da, directorul OSTA v-a intins o capcana! Dar nu mntindu-va. A vrut sa verifice, de fapt, daca sunteti un adevarat jurnalist, care nu publica o informatie decat daca o poate verifica, sau sunteti dintre acei junalisti care ‘trambiteaza’ o astfel de ‘exclusivitate’ cu prima ocazie.
      Personal, sunt convins ca aceasta verificare a fost una din primele verificari inainte de a vi se propune trecerea la Iscra, acel cotidian care, dupa ‘evenimentele din decembrie’ si-a schimbat numele in Pravda.

      Thumb up 0
  3. Constat cu bucurie si surprindere, ca dupa cateva decenii de presa sub regimul ‘comunist’, inca ati pastrat o doza de naivitate. Din fericire (sau din pacate, in cazul unui jurnalist) fiul dumneavoastra v-a mostenit!

    Thumb up 0
    • Ha, ha, ha! Ideia cu ”verificarea” pentru cu Iscra și Pravda este genială! Înțeleg ironia! Precizez că cele două ziare au fost contemporane! El ar fi putut s-o facă! Fusese redactorul șef al acelui cotidian (?) numit ”Veac Nou”, vârful de lance al propagandei sovietice în România, imediat după intrarea României sub pulpana Moscovei! Vă asigur că, pentru astfel de ”servicii” n-aveam datele necesare ”lor”. Se înțelege la cine mă gândesc când formulez acest ”lor”. N-au încercat niciodată! Dar niciodată! Știți, eu nu eram de ”gașcă”! Să stau să….ascult, să-mi dau cu părerea în genul, ”băăăăi, da tu ce crezi despre cutare și cutare”, etc, etc.,(așa cum făceau alții – destui, din nefericire, care se aflau în jurul meu!) Și pe urmă, ca o ”vrăbiuță” să mă duc să…ciripesc! Eu aveam treabă! Alergam, scriam, d-astea! Și aveam și copii! Nu le eram pe plac! Aveam lipsuri, tovarășe! Ha, ha., ha.,
      Cât despre ”bucuria” și ”surprinderea” pe care o aveți constatând că după 20 de ani de activitate jurnalistică într-un regim comunist mi-am păstrat naivitatea – nu știu ce conotație să-i dau. E de bine? Și văd că această, să-i zicem calitate, o extindeți și asupra fiului meu, Vlad Petreanu care e un jurnalist, îmi place să cred, altfel decât am fost eu! Alte timpuri! M-aș duce repede la DEX să aflu, dar aștept de la Dvs. precizarea necesară.
      Toate cele bune! Vă aștept cu alte comentarii și opinii!

      Thumb up 0
    • Din nou naivitatea… Eu ma refeream la cotidianul romanesc Scanteia (Iscra), care dupa revolutie s-a ‘transformat’ in Adevarul (Pravda). Chiar domnia voastra ati mentionat, intr-unul din episoadele anterioare, ca vi s-a propus aceasta colaborare!
      Precizez, pentru a nu mai lasa loc de dubii, ADMIR nespus faptul ca, dupa toata intoxicarea comunista, ati reusit sa va pastrati, macar pentru dumneavoastra si cei dragi, aceasta naivitate!
      La dumneavoastra, din punctul meu de vedere, e de bine!
      Fiul dumneavoastra, in special in legatura cu ceea ce tine de politica actuala, cu administratia si chiar cu market-ingul companiilor, in special al celor ce ‘contribuie’ la campaniile electorale, ar face bine sa ‘cumpere’ o doza suplimentara de sceticism! Parerea mea…

      Thumb up 0
    • Aoleoooooo! Ce-am făcut! Abia acum, după ce am mai citit încă odată comentariul Dvs. mi-a picat ”fisa” cu privire la acele două gazete pe care le-ați nominalizat: Iscra și Pravda! Asta e! Dacă aș fi știut bine limba rusă mi-ar fi sărit în ochi din ”prima” că era vorba de Scânteia și Adevărul! Am crezut că faceți o trimitere la acele ziare rusești, Iscra și Pravda! Am și făcut corectura, precizând că ele au fost contemporane! Și mi s-a părut ciudată (atunci când am citit) precizarea Dvs. privind acea transformare a Iscrei în Pravda DUPĂ DECEMBRIE 1989. Am crezut că este o greșeală, o confuzie! Acum am înțeles exact ”trimiterea” Dvs! M-am făcuuuuuut de râs! Și încă în fața unui comentator atât de exigent! Atât de…..pricinos! Hi., hi., hi., Dacă n-am învățat limba rusă…..cântând! Hi., hi., hi.,

      Thumb up 0
  4. uneori , sa vezi o sclipire la un om in ochi , e de ajuns …la un om pe care nu il cunosti foarte bine , dar la care comportamentul verbal si non verbal …il dau de gol …cred ca in irisul dvs a vazut asa ceva …pret de o secunda , poate … s-ar putea ca atitudinea lui rece si formala sa fi ascuns un foarte bun psiholog … eu asta cred …oricum acuma daca ar fi avut ocazia sa citeasca ce a-ti scris despre el si tot evenimentul , dupa jumate de veac , e ceva si garantez ca ar fi foarte mandru de dvs si magulit …acuma inteleg de ce nu a-ti devoalat secretul …fiinca nu erati sigura … oricum ca si jurnalist ma gandesc ca e greu sa tii ceva atat de important ce urmeaza sa se intample , doar pentru tine …oricum , e mai bine ca s-a intamplat asa , in cazul dezvaluirii publice, bucuria si intensitatea momentului nu mai era asa de mare …asa a intervenit si nesiguranta , ca nu stii concret ,daca urmeaza ,suspansul ,… asteptarea ,emotia si ai ceva intim , al tau , care doar tu stii , ma rog in grup restrans , stia el si nevasta-sa probabil , uneori , foarte rar in viata , e mai bine sa fii putin egoist … daca stia toata lumea , era un eveniment daa , dar amintirea acelor emotii nu mai era asa vie peste ani , caci nici ele nu ar fi fost atat de intense …Ps – le-am citit pe cele anterioare , desigur , am mai vorbit , mi-am mai dat cu umila-mi parere si surprinzator, mi-ati raspuns … imi face placere daca imi raspunde-ti … sunt incantata si onorata …PPs … daca scrie-ti tot asa efervescent , eu sunt aici …ochi si urechi …ma rog partea cu urechile ca forma de exprimare …sunt aici … va intorc urarile de bine cu pretuire si admiratie … reverente …

    Thumb up 0
    • Sunteți jurnalist? Cât de bine ați intuit starea prin care trece un jurnalist care deține o știre în exclusivitate, asupra unui mare eveniment și n-o poate lansa în spațiul public! A fost – pentru mine – îngrozitor! Nu reiterez amănunte despre care am vorbit, deja! Sunt foarte încântată că ”însemnările” mele au fost citite de un om din ”breaslă”! Adică, de un profesionist!
      Faptul că vă răspund la comentarii, asta derivă din buna cuviință pe care am moștenit-o din familie. De la mama, de la tata! Mi se pare absolut normal că dacă cineva îți dă bună ziua, tu, să-i răspunzi! Cu atât mai mult când citește ceea ce ai scris și găsește necesar să-ți comunice impresii, opinii, etc., Este instructiv, și-ți dă impresia că efortul pe care l-ai făcut, scriind, n-a fost inutil! Ori, menirea unui jurnalist este tocmai aceasta, cred!
      Încăodată, vă mulțumesc pentru atenția pe care mi-o acordați!
      Toate cele bune!

      Thumb up 0
  5. Multumim :)

    Thumb up 1
    • Ceeace ne propuneți este Concertul cu Dublul de Bach cântat de cei doi mari artiști la Paris, o lună mai târziu, în octombrie 1958, la sala Pleyel cu Orchestra RTF, condusă de Philippe Capdeville. Cei doi, Oistrach și Menuhin îl mai cântaseră la Moscova, în noiembrie 1945, cu prilejul primului turneu postbelic al lui Menuhin în Europa eliberată de ciuma nazistă! Și îl vor mai cânta și în 1960 (cred) la Paris. Nu vi se pare ciudat că Menuhin și Oistrach cântă la București, în septembrie 1958, ca un fel de ”bis”, așa cum s-a afirmat atunci, Dublul de Bach și, apoi, o lună mai târziu, la Paris? Să fi fost Concertul de la București un fele de ”repetiție cu public” ? Un punct, o înțelegere între cei doi, în strategia lor de marketing pentru Concertul de la Paris? Nu știu! Mă gândesc! De ce acest concert n-a fost integrat în programul serii din 18 septembrie? De ce a fost ținut ”secret” acest ”bis”? Hm., hm., hm., Cine ar putea să ne răspundă? Cei trei protagoniști ai acestui eveniment au trecut în eternitate. Poate vreunul dintre instrumentiștii români care au cântat atunci, în acea seară, unică, memorabilă? Dacă este cineva care poate da un răspuns veridic – îl așteptăm cu mare interes!
      O zi bună vă doresc. Și vă mulțumesc pentru ”ilustrația” muzicală pe care ați adus-o acestui episod. Mărturisesc că n-am avut la îndemână o soluție accesibilă. Casa Radio a editat un CD cu Concertul Orchestrei Filarmonicii George Enescu din 18 septembrie 1958, în care a fost inclus și acest ”bis” inegalabil, abia în 2011!

      Thumb up 0
  6. Un articol din care se desprinde și iese în evidență emoția trăită. Spre norocul meu, am fost în ambele ipostaze – cea de spectator la un concert de muzică clasică dar și cea de solist pe scenă (am cântat la vioară). De aceea vă înțeleg emoția trăită.
    Cei doi soliști au fost și vor rămâne două somități ale muzicii clasice.
    Secretul dumneavoastră? Dacă aș fi fost în locul dumneavoastră mi-ar fi fost puțin ciudă că nu mi s-a publicat articolul cu atât mai mult cu cât “știrea bombă” ar fi fost adevărată și doar dumneavoastră știind cât de greu ați obținut-o. Papa Rusu ar fi trebuit să-și recunoască greșeala.
    Vă mulțumim pentru podul peste timp construit cu ajutorul articolelor dumneavoastră.
    @aloopeegoos – ai un nickname foarte urât! dar comment-ul cu dublu de Bach e de nota 20. Danke schone!

    Thumb up 0
    • Sunteți muziciaaaaan? Dumnezeule! Niciuna dintre intervențiile Dvs. de până acum n-au lăsat să se întrevadă așa ceva! Sunt onorată că v-am trezit interesul cu ”Însemnările” mele! Povestea unei capcane și a unei izbânzi! Și acum o întrebare care-mi ”frige” mintea din secunda în care ați devoalat faptul că sunteți muzician! Ați fost cumva, ACOLO, în seara aceea magnifică? Ați cântat, cumva, în Orchestra Filarmonicii ATUNCI? Dacă da, sunteți exact omul pe care-l aștept, ca pe un dar al providenței, de a afla amănunte exacte DIN INTERIOR despre acel concert. Despre cum au decis, cei trei mari protagoniști să cânte un ”bis” năucitor cu Dublul de Bach despre care nu știa nimeni, sau aproape nimeni? Circulă o variantă, care a fost luată în brațe de mulți muzicologi, cum că decizia ar fi fost luată atunci, pe clipă, ca să fie dată (citez)”o lovitură imperialismului”! Ha., ha., ha., Și că cei doi violoniști ar fi făcut schimb de viori! Este posibil așa ceva? Este posibil, ca un ”bis” cu Dublul de Bach să fie cântat fără o repetiție? Eu nu cred! Cum să aflăm? Cei trei protagoniști, Menuhin, Oistrach și Maestrul George Georgescu – nu mai sunt printre noi! Știu că n-au vorbit niciodată, pe niciunde despre acest eveniment. În Memorii, în Scrisori, etc.,Doar cineva care a participat ATUNCI în orchestră ne-ar mai putea spune câte ceva! Dat fiind că sunteți ”din breaslă”, cum se spune, poate găsiți Dvs. pe acel cineva? Poate chiar Dvs. ați fost ATUNCI, ACOLO? Vă aștept în continuare pentru acest dialog…… virtual!
      Seară bună!

      Thumb up 0
    • Nu, nu sunt acea persoană pe care dumneavoastră o căutați. Nu sunt într-atât de în etate, sunt mai tânăr.
      Dublu concert de Bach se poate cânta fără corepetiție ținând cont de virtuoșii soliști care l-au interpretat atunci. Orchestra probabil, sub bagheta ilustrului George Georgescu a mai repetat în prealabil. Eu însumi am cantat un concert de Vivaldi (vioară + pian) fără nici o corepetiție, dar a fost multă muncă individuală.
      Nu cred că cei doi au făcut schimb de viori. Un violonist se desparte foarte foarte greu de vioara lui. Eu cred că cei trei s-au bucurat că s-au întâlnit și au cântat din suflet pentru suflet.

      Thumb up 0
  7. Va mulțumesc, doamna Petreanu, pentru clipele de incantare din weekend.
    Si sper sa mai scrieti. Despre orice, dar, in special, sa ne educati despre vremuri apuse: atmosfera acelor ani si traiul unui jurnalist, femeie si mama.

    Thumb up 2
    • Eu vă mulțumesc pentrucă citiți ”Însemnările” mele și că vă interesează aspecte despre acel timp care, sperăm, a trecut pentru totdeauna. Da, voi mai scrie! Despre prima ediție a Festivalului și Concursului George Enescu. Voi scrie ca un JURNALIST. Ca un jurnalist care, având norocul să cerceteze documentele de arhivă ale primei ediții, a putut să cunoască activitatea extraordinară a celor care au organizat acest eveniment dar și impactul, necruțător, al CENZURII exercitată de liderii comuniști aflați la putere. Am putut intra în CULISELE acestui eveniment și voi scrie ca un JURNALIST, care, în pofida unei vârste înaintate, nu poate SĂ TACĂ! Vă aștept cu mult drag să citiți ceea ce voi publica în curând. Fie pe blogul lui Vlad Petreanu, fie în alt loc. Toate bune!

      Thumb up 0
  8. Răspuns d-lui Laurențiu
    Scuze pentru întârziere! Desigur, mi-am imaginat de la început că Dvs. nu puteați fi ”omul” pe care-l aștept să povestească DIN INTERIOR despre acea seară sublimă din 18 septembrie 1958. Poate ați fost la concert dar ca elev, student, sau poate ca un viitor muzician, dus la concert de ”mami”. Dar, am sperat că fiind ”din breaslă” veți fi auzit de la un muzician mai bătrân ceva despre această ”poveste”. Poate că timpul nu este pierdut și că Dvs. veți contribui la elucidarea acestui, să-i zicem, mister.Oricum, precizările pe care le-ați dat sunt foarte prețioase pentru mine. Ele confirmă, parțial, scepticismul cu care am privit o relatare preluată de majoritatea muzicologilor care au scris despre Festival. Ultima variantă pe care am citit-o este aceea preluată de Ioana Marghita și publicată în Revista Sinteza. Mi-ar plăcea să o citiți și Dvs. și să vă exprimați opiniile. Într-un Post-scriptum la ultimul episod din acest serial ce v-a fi publicat mâine, am încercat o explicație. Desigur, fără documente, ea nu este altceva decât o ipoteză. Poate fi ea plauzibilă? Mi-ar plăcea să cunosc opinia Dvs. Până atunci, toate cele bune!

    Thumb up 0
  9. regret sa va dezamagesc , d-na Petreanu , nu sunt jurnalist , am spus ,, ca si jurnalist ,, dar ma refeream la dvs , despre restul doar pura intuitie , sunt doar un mic poet , dar am cochetat odata , pe vremuri , cu ideea ,… simteam ca pot sa fac asta , daca ,imi doresc indeajuns ..mi-ar fi placut ….traiam vremuri tulburi si mi-a trecut repede …nu stiam ce vreau …ale vietii valuri mai aruncat departe de tarmul acesta … spre alte taramuri mai bizare si actual mai intunecate …va multumesc pentru deschidere si pentru dialog …e de bun augur pentru ambele parti , atat pentru cititori cat si pentru autor , ca si jurnalist , prozator , poet etc , feed-back-ul fie el pozitiv sau negativ e insusi dovada suprema ca nu ai scris in zadar …asteptam cuminti urmatorul episod … numai bine …din inima …

    Thumb up 0
  10. regret sa va dezamagesc , d-na Petreanu , nu sunt jurnalist , am spus ,, ca si jurnalist ,, dar ma refeream la dvs , despre restul doar pura intuitie , sunt doar un mic poet , dar am cochetat odata , pe vremuri , cu ideea ,… simteam ca pot sa fac asta , daca ,imi doresc indeajuns ..mi-ar fi placut ….traiam vremuri tulburi si mi-a trecut repede …nu stiam ce vreau …ale vietii valuri m-au aruncat departe de tarmul acesta … spre alte taramuri mai bizare si actual mai intunecate …va multumesc pentru deschidere si pentru dialog …e de bun augur pentru ambele parti , atat pentru cititori cat si pentru autor , ca si jurnalist , prozator , poet etc , feed-back-ul fie el pozitiv sau negativ e insusi dovada suprema ca nu ai scris in zadar …asteptam cuminti urmatorul episod … numai bine …din inima …

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.