Însemnări de reporter: Conferința (XI)

un guest post de Elisabeta Petreanu

În sfârșit, informații oficiale – dar nu suficiente • Ion Pas ține o “conferință de presă”, dar agenția oficială, Agerpres, transmite de aici un text lacunar, fără detalii esențiale și plin de exagerări • Nici azi, la aproape 70 de ani distanță, arhivele momentului nu sunt deschise, ceea ce e de neînțeles.

Conferința de presă a lui Ion Pas a avut loc mult mai repede decât credeam. Chiar a doua zi, în ziua de 2 septembrie 1958. Ea s-a ținut la Casa Ziariștilor, unde au fost invitați jurnaliști români și corespondenți ai presei străine acreditați la București.

În ziua de 3 septembrie România liberă publica la pagina a III-a, cu un titlu generic sub care aveau să fie paginate toate articolele consacrate Concursului și Festivalului George Enescu, o relatare (ff austeră) a Agenției române de presă, AGERPRES (vezi România liberă, Anul XVI, nr. 4323, Miercuri, 3 septembrie 1958). În sfîrșit! Ceea ce Directorul OSTA nu voise cu nici un chip să divulge, acum, prin vocea lui Ion Pas, vice președintele Comitetului de Organizare, aflam: în 4 septembrie deschiderea oficială a Festivalului iar în 5 septembrie, după tragerea la sorți, începea Concursul de interpretare – la cele trei secțiuni: vioară, pian și Sonata a III-a de George Enescu.

Era prima conferință de presă dedicată acestui/acestor evenimente – Festivalul și Concursul George Enescu. Ea avea loc cu doar două zile înainte de lansarea lor. Două zile! N-am înțeles atunci de ce a fost aleasă această strategie. De ce se temeau organizatorii? De ce se temeau cei care se aflau în spatele lor? Erau imperative dictate de protocol? Sau de asigurarea securității? Căci deschiderea oficială, care a avut loc la Ateneul Român, a reunit toată crema liderilor comuniști ai momentului, fiind prezenți în sală membri ai Comitetului Central, miniștri, invitați străini, muzicieni străini membri ai juriilor celor trei secțiuni ale Concursului, diplomați acreditați la București, “oameni de cultură”, cum erau numiți toți ceilalți participanți din rândurile elitelor culturale și artistice, jurnaliști români și străini, etc. etc.

A fost însă, un mare absent: Gheorghe Gheorghiu-Dej! Fapt care a stârnit, desigur, mirări și schimburi (discrete) de priviri. Paradoxal – dar specific în epocă – mulți au observat, dar nimeni n-a comentat. Nici măcar presa străină! Motivele acestei absențe vor fi fost știute – atunci, în cercuri foarte restânse, la cel mai înalt nivel. Ele vor fi fost (poate) consemnate pe undeva, în cine știe ce documente care au rămas (deocamdată) secrete! Dacă nu – nu. Căci nu tot ceea ce se vorbea sau se hotăra în sferele înalte ale conducerii partidului comunist, mai ales în întâlnirile tête-à-tête ale liderilor comuniști, se consemna. Așa încât, de multe ori, după ani și ani, istoricii, cei care răscolesc prin arhive, căutând adevăruri, rămân cu întrebările și recurg la interpretări și… speculații!

Este, cred, de prisos să vă spun cum am citit acea relatare AGERPRES, cu atât mai mult cu cât avusesem prilejul să aflu unele informații chiar cu două zile înainte de conferința de presă a lui Ion Pas. În pofida faptului că textul reportajului meu fusese respins de Papa Rusu, avusesem tăria să nu-l arunc la coș (ca de obicei, căci nu păstram, niciodată, nimic). Aveam, deci, un termen de comparație. Puteam să-mi dau seama cât de onest sau “bine informat” fusese Directorul OSTA atunci când, în fine, acceptase un dialog cu mine. Da, texul prezentat de AGERPRES pe marginea conferinței de presă a lui Ion Pas era altceva decât îmi spusese mie Directorul OSTA. Dar cu mult sub ceea ce ar fi putut să fie. Oricum, era sub așteptările mele. Poate și ale altora!

M-a mirat că ziarul nu publicase o relatare a reporterului său acreditat la Festival, Eva Molho, sau a cronicarului muzical, Alfred Hoffman, și el acreditat, și preferase să publice relatarea fadă, rece, austeră (și cred, incompletă) a AGERPRES. Preferase? Ori – așa i se indicase? Ce făcuse Papa Rusu în această situație, el, care ținea atât de mult ca ziarul să aibă (atât cât era cu putință) “vocea sa”, materiale semnate de reporterii săi? Îi plăcuse lui relatarea AGERPRES? O acceptase? Își plecase capul? Desigur, nu el era cel care avea ultimul cuvânt, ci redactorul șef! Una era să ai puncte de vedere, opinii, propuneri și alta era să le și pui în practică. Să decizi. Uneori nici chiar redactorul șef nu avea ultimul cuvânt. Și el era obligat să aplice ceea ce i se spunea de la “Secție” – adică de la Secția de Propagandă și Agitație (agitație? – da textual, așa se numea acest compartiment al Comitetului Central al Partidului: Propagandă și Agitație!, agitație – hi, hi, hi,) care avea în subordinea sa controlul presei din România. Și nu numai al presei!

Dar, să citim textul publicat de România liberă în dimineața zilei de 3 septembrie 1958 de la mult invocata, mult așteptata conferință de presă a lui Ion Pas:

“Ieri dimineață – începea relatarea AGERPRES – a avut loc la Casa Ziariștilor o conferință de presă prilejuită de Concursul Internațional George Enescu ce va începe peste câteva zile în Capitală”. Ah! Din nou acest termen, pe care ajunsesem să-l urăsc: “câteva zile!” După ce Ion Pas a evocat figura marelui compozitor român (autorul relatării nu ne spune nimic despre această “evocare”, care cred că ar fi arătat modul cum era perceput George Enescu de către liderii comuniști ai momentului), “corespodenții români și străini au fost informați asupra desfășurării acestui important eveniment muzical al țării noastre” – Concursul și Festivalul internațional George Enescu. Nu aflăm cine erau acei corespondenți români – și mai ales – străini. Reporterul AGERPRES nu făcea în relatarea sa nicio nominalizare. Din lipsă de exigență? Sau de teama cenzurii! Nu avusese, nici el, “ukaz”? Desigur, era mult mai comod să spui (la grămadă) “corespondenții români și străini”, căci, cum bine zicea un jurnalist hârșit în ale jurnalisticii “ce se taie nu se fluieră”. Dar – îmi place să cred, și susțin asta cu tărie, mai ales acum, când scriu aceste rânduri, după mai bine de o jumătate de secol – că nominalizarea ziariștilor străini care participau la acea conferință de presă, în pofida bătăilor de cap pe care le-ar fi avut reporterul AGERPRES, numai la transcrierea numelor lor și al jurnalelor sau agențiilor de presă pe care le reprezentau, ar fi dat opiniei publice din România dimensiunea interesului pe care atât Festivalul cât și Concursul îl stârniseră pe plan internațional, nu numai în rândul muzicienilor ci și al jurnaliștilor. Reporterul AGERPRES însă, n-a făcut-o.

Citind mai departe relatarea AGERPRES, aflăm că, pentru a participa la Concurs, au venit tineri interpreți din peste 20 de țări (URSS, SUA, Franța, Belgia, Japonia, Germania, R.P. Chineză, Danemarca, Ecuador etc), că pentru secția de pian s-au înscris 50 de concurenți, pentru secția de vioară, 30 de concurenți iar pentru interpretarea Sonatei a III-a de George Enescu s-au înscris 12 cupluri de pianiști și violoniști.

În relatarea AGERPRES sunt precizate, într-o selecție, evident, aleatorie și numele unor concurenți înscriși la secțiunea de pian și vioară (nu mă hazardez să le citez aici deoarece nu am încredere în textul AGERPRES). Sunt, de asemenea, menționate, tot într-o selecție aleatorie, și numele unor concurenți români la secțiunea pentru vioară și pian și, de asemenea, la secțiunea pentru Sonata a III-a de George Enescu.

“Concursul – se precizează în relatarea AGERPRES – se va desfășura incepând din 5 septembrie, între orele 9-13 și 17-20, în sala Dalles, pentru secția de pian, și între 9-14 în sala Teatrului Constantin Tănase pentru secția de vioară.”

Relatarea AGERPRES menționează că Festivitatea de închidere a Concursului și decernarea premiilor va avea loc în ziua de 16 septembrie în sala Ateneului Român iar laureații vor urca, de data asta, pe podiumul de concert, cântând în fața melomanilor români.

Din conferința de presă a lui Ion Pas relatarea AGERPRES consemna știrea că “în vederea Concursului” va apărea “peste câteva zile” un “Caiet” ce va cuprinde “date biografice ale concurenților, piesele cu care participă la Concurs.” Deci cu întârziere? De ce? Tot pentru concurenți – dar și pentru membrii Juriului celor trei secțiuni, inclusiv pentru oaspeți dar și pentru jurnaliștii străini sosiți la București – organizatorii pregătiseră publicarea unui “Ghid” al instituțiilor culturale din Capitală, muzee, săli de spectacole, etc. dar și acela era… în curs de apariție!

Surprinzător era că în relatarea AGERPRES nu se sufla o vorbă despre valoarea premiilor ce aveau să fie acordate laureaților. Oare de ce? Din nou un secret? Nu era oare o mândrie pentru statul român că putea acorda asemenea premii, și totodată, un prilej de încurajare pentru concurenți? Desigur, pe filieră internă, în corespondența pe care o purtaseră cu organizatorii, concurenții de la toate cele trei secțiuni ale Concursului știau, fuseseră informați. Unii, poate, fuseseră atrași – nu numai de competiție – ci și de sumele pe care dacă, ar fi câștigat titlul de laureat al Concursului, le-ar fi primit. Le era teamă organizatorilor (sau poate reporterului AGERPRES) de comentariile care ar fi venit din public privind acordarea acestor sume? Desigur, societatea românească era, în 1958, o societate cu un nivel de trai foarte scăzut. Abia ieșise din “regimul cartelelor”, sărăcia se vedea (se trăia) peste tot, în magazine, la piață, în case, în viața de zi cu zi a oamenilor. Despăgubirile de război încă se mai plăteau, jaful “Sovromurilor” abia încetase (fuseseră desființate în 1956, în urma unei hotărâri – surprinzătoare – a lui Nichita Hrușciov, liderul de atunci al URSS) și el avea să fie resimțit de populația cât și de economia României, mulți ani la rând, iar trupele sovietice, staționate pe teritoriul țării, încă din 1944, abia plecaseră în vară. Da, în vara anului 1958, după mai bine de 14 ani de la intrarea lor, în aprilie 1944, pe teritoriul României! Eludarea sumelor ce urmau să fie plătite concurenților premiați era precum “secretul lui Polichinelle”, deoarece ele aveau să fie cunoscute, oricum, de către publicul larg, la decernarea premiilor. Atunci? De ce această omisiune în relatarea AGERPRES? Poate chiar Ion Pas, protagonistul conferinței de presă, nu spusese nimic în această privință?

Despre programul manifestărilor muzicale din zilele Festivalului George Enescu relatarea AGERPRES era mai generoasă – până la un punct.

Astfel, aflăm că în cadrul Festivalului aveau să susțină concerte “patru orchestre simfonice” românești: Filarmonica de Stat “George Enescu”, Orchestra Simfonică a Cinematografiei, Orchestra Simfonică Radio, Filarmonica “Banatul” din Timișoara, orchestre care – se preciza – “vor întruni dirijori și interpreți din întreaga lume”. Aici este necesară o corectură. Acești artiști nu erau chiar din “întreaga lume”! Nici dirijorii – nici soliștii! Dar autorul relatării AGERPRES voise să spună și el ceva deosebit, în spiritul triumfalist al epocii sale.

Dacă ne uităm bine, la prima ediție a Festivalului George Enescu – spre deosebire de cele care au urmat – au cântat doar patru orchestre românești și la pupitrul lor s-au aflat, e drept, cei mai importanți dirijori români ai momentului: George Georgescu, Constantin Silvestri, Constantin Bugeanu, Mircea Popa, Edgar Cosma. Pe ultimii doi, relatarea AGERPRES nu-i menționează. Oare de ce?

Cât despre dirijorii din “întreaga lume” aceștia n-au fost decât dirijori din statele europene: John Barbirolli (Anglia), Carlo Zecchi (Italia), Carlo Felice Cillario (Italia), Sașa Popov (Bulgaria). Nici soliștii nu erau “din întreaga lume”, majoritatea lor fiind europeni! Cu două excepții: Yehudi Menuhin și Claudio Arrau. Dar aceștia – deși născuți pe alte continente (Menuhin în SUA, Arrau în Chile) – deveniseră (prin activitatea lor preponderent europeană și prin locurile de reședință) aproape europeni, așa încât ei puteau fi considerați ca fiind tot europeni, precum Halina Czerny Stefanska (Polonia), Andre Gertler (Belgia), David Oistrach și Iacov Zak (URSS), Alexander Plocek și Iosef Palenicek (Cehoslovacia), etc.

Era interesant că în relatarea AGERPRES nici programul Festivalului nu părea definitivat. Erau menționate concertele doar pentru prima săptămână a Festivalului: 4 septembrie (după deschiderea oficială a Concursului și Festivalului) concertul Orchestrei Filarmonicii George Enescu dirijată de George Georgescu, 5 septembrie, concertul Orchestrei Radio dirijată de Constantin Silvestri, solist David Oistrach, 6 septembrie, concert de muzică de cameră sustinut de Cvartetul Uniunii Compozitorilor, 7 septembrie, din nou Filarmonica de Stat ”George Enescu” dirijată de Constantin Bugeanu, solist Andre Gertler. Pentru săptămâna următoare a Festivalului, relatarea AGERPRES nu mai menționa nimic. Poate că nici Ion Pas nu spusese nimic? Nu vom ști decât atunci când vom avea stenograma acestei conferințe – în ipoteza că ea s-ar fi făcut și în speranța că ea va fiind păstrată în cine știe dosar de arhivă. Din arhiva lui Ion Pas, desigur, arhivă care, împreună cu Arhiva Ministerului Învățământului și Culturii (din structurile căruia Ion Pas făcea atunci parte prin funcția de Ministru adjunct pe care o ocupa) n-a fost încă declasificată – deși au trecut 30 de ani de la căderea sistemului comunist din România iar de la data evenimentului, a conferinței de presă a lui Ion Pas, mai bine de o jumătate de secol. Observăm că, în privința acestei arhive, ne aflăm și azi sub prevederile celei mai draconice legi a arhivelor care a funcționat în timpul regimului comunist din România. Cu excepția altor fonduri pe care Arhivele Naționale le-a dat în cercetare, ca urmare a unor decizii pe cât de inteligente, pe atât de firești ale staff-ului și a unui efort exemplar al zecilor de istorici, cercetători și documentariști ce alcătuiesc un corp de elită al arhivisticii române actuale, arhiva Ministerului Culturii nu a fost declasificată! Ea se află, încă, în cine știe ce depozite, întunecoase și insalubre, călărită de șobolani și gândaci mizerabili, uitată sau ignorată cu bună știință. Aroganță față de cercetătorii interesați de studierea activității acestui domeniu din anii dictaturii comuniste? Lipsă de interes? Sau poate dorința (ciudată) de a ține sub obroc documente care ar scoate la iveală decizii și politici nefaste într-un domeniu atât de sensibil și atât de important pentru cultura și istoria unui popor timp de mai bine de o jumătate de secol, într-o perioadă istorică grea, perioada comunistă, cu consecințe nefaste pentru toate categoriile sociale? Până atunci, în lipsa unei stenograme, sau măcar a unui “proces verbal”, să luăm de bună relatarea AGERPRES publicată de România liberă în 3 septembrie 1958.

Așa stând lucrurile, era de mirare faptul că în cadrul conferinței de presă Ion Pas nu uitase să menționeze unul dintre cele mai importante evenimente muzicale ale Festivalului: premiera operei Oedip. “La 22 septembrie – se menționa in relatarea AGERPRES – în sala teatrului de Operă și Balet va avea loc premiera operei Oedip, sub conducerea muzicală a artistului poporului Constantin Silvestri, eveniment așteptat cu multă nerăbdare de iubitorii de muzică și cu care se va încheia Festivalul George Enescu.”

Despre promovarea acestor două evenimente muzicale – Concursul și Festivalul – relatarea AGERPRES era, iarăși, lovită de secretomanie. Reporterul AGERPRES ne informa că o serie de concerte aveau să fie transmise la posturile noastre de radio și televiziune, că unele dintre ele aveau să fie “retransmise de unele posturi din străinătate”. Care erau acele posturi – nu se spunea! În încheiere se menționa că “se va face” un film documentar atât despre Concurs cât și despre Festival. Din nou – nu se spunea nimic despre autorii lui.

Astfel se încheia relatarea AGERPRES de la conferința de presă a lui Ion Pas, vicepreședintele Comitetului de Organizare a Concursului și festivalului “George Enescu”. Informațiile oferite, cu doar două zile înaintea lansării acestor două evenimente – Concursul și Festivalul – erau, desigur mai numeroase decât cele menționate de Alfred Hoffman în articolul său din 31 august 1958, decât cele oferite mie de directorul OSTA, dar mult mai sărace în comparație cu agenda reală atât a Concursului cât și a Festivalului, și infinit mai sărace decât cele care avuseseră loc în culise, în spatele ușilor închise, și care, spre lauda numeroșilor funcționari implicați în pregătirea Concursului și Festivalului, fuseseră consemnate în documentele elaborate în faza pregătitoare ale celor două evenimente, strânse cu grijă în dosare care alcătuiesc un fond de arhivă de excepție, aflat acum în custodia Arhivelor Naționale, Serviciul Municipiului București.

Atunci, însă, culisele erau impenetrabile, “ușile închise” rămâneau închise, iar strategia de comunicare construită pe un principiu elitist, în sensul că nu oricine dintre cei implicați în pregătirea și desfășurarea acestui eveniment – Festivalul și Concursul – putea da ochii cu jurnaliștii, putea să comunice. Totul era dirijat, controlat până la cel mai înalt nivel. De ce? N-am înțeles atunci, când m-am aflat în biroul directorului OSTA, nici atunci când am citit relatarea AGERPRES despre conferința de presă a lui Ion Pas. Și nu înțeleg, mai ales acum, după mai bine de o jumătate de secol de la desfășurarea acestor două evenimente internaționale. De ce organizatorii au ales această strategie de comunicare: “Pentru presă? Nu, nu! Cât mai puțin! Nu intrăm în culise! Nu lăsăm presa să-și vâre nasul în spatele ușilor închise. Dăm presei ce, cât și când dorim noi. Și nu oricine dă ochii cu presa!” Aceasta se pare că a fost concepția – judecând după sărăcia informațiilor date publicității, după reticența celor implicați în pregătirea și desfășurarea acestor două evenimente extraordinare din viața României postbelice. Acesta a fost… ordinul! Acesta a fost… “ukaz-ul”! Al cui?

Cum am spus într-un alt episod, de curând am început să cercetez documentele din arhiva primei ediții a Festivalului și Concursului George Enescu din septembrie 1958. Procese verbale, adrese, scrisori, telegrame – o multitudine de documente care dau măsura efortului extraordinar al celor implicați în pregătirea și buna desfășurare a acestui/acestor evenimente, dimensiunea lor internațională. Deși mă aflu la începutul acestui demers, îmi dau seama azi, citind, recitind documentele date în epocă publicității, inclusiv relatarea AGERPRES pe care tocmai am prezentat-o, cât de deficitară a fost strategia de comunicare decisă de organizatori, atât de evidentă mai ales în conferința de presă a lui Ion Pas, vicepreședintele Comitetului de Organizare. Oare nu ar fi fost în beneficiul României (mai ales, al României acelor ani) ca în conferința sa de presă, Ion Pas, vice președintele Comitetului de Organizare, prin mâna căruia trecea “tot”, care era omul ce lua deciziile – care știa tot – să prezinte publicului din România (nu numai melomanilor) – fie și în ceasul al doisprezecelea – acele informații care puteau să contureze efortul extraordinar, dăruirea, și mai ales, concepția celor care s-au implicat în pregătirea și desfășurarea acestui eveniment extraordinar, primul în viața României postbelice? Ar fi putut Ion Pas să deschidă ușa “culiselor” Festivalului și Concursului George Enescu ? Da, ar fi putut! Și? De ce n-a făcut-o? Acum, n-aș putea să răspund. Poate că în dosarele de arhivă pe care le cercetez acum voi găsi acele documente care să-mi permită un răspuns. Cine știe?

În episodul următor: la București încep să sosească marii artiști așteptați să concerteze în cadrul primei ediții a unui Festival nemaivăzut în România comunistă. Bomba de presă aparține ziarului meu, România liberă: un interviu în exclusivitate acordat de marele Yehudi Menuhin colegei mele Eva Molho care, cu o îndrăzneală extraordinară, l-a abordat… pe peronul gării Curtici, după care a venit până la București în același compartiment cu el!

4 comentarii Adaugă comentariu

  1. Pe lângă abordarea deficitară în strategia de comunicare a organizatorilor – pe care noi publicul în lipsa unui reper din vremurile de atunci nu avem cum sa o simțim și o luam ca atare – se desprinde din articol un sentiment de teamă sau frică din ambele părți (organizatori și mass-media +public). Frica de a nu spune ceva ce ar putea avea repercusiuni nefaste ulterior și frica de a pune întrebări incomode.
    Era primul eveniment post belic de o asemenea anvergura organizat în bârlogul URSS-ului. Cortina de fier era grea și bine trasă. Anumite stângăcii se explică. Eu sunt curios de cum a primit publicul acest eveniment.
    Așteptăm cu interes episoadele următoare.

    Thumb up 1
  2. Publicul? Ahhhhhhh! Publicul se bucura – la cote incandescente – de posibilitatea de a-i vedea la București pe Yehudi Menuhin și pe alți mari artiști, de a asculta muzică la cote înalte de interpretare! Festivalul George Enescu era perceput (așa cum a și fost) ca o ”fereastră” spre Europa! Ca un prilej de întoarcere la valorile europene! Ca o posibilitate de ieșire din ”înghețul” și prosovietismul instaurat de partidul comunist după preluarea guvernării României! Publicul se bucura! El nu știa ce se petrecea în spatele ușilor închise. Nu avea – cum ați remarcat, deja – termeni de comparație. Nu știa! O știau însă organizatorii, membrii Comitetului de organizare, majoritatea lor, muzicieni de elită ai României acelui timp! Ei au croit Festivalul și Concursul – așa cum a pornit el, de la prima ediție, și cum s-a desfășurat apoi, la parametri mai înalți, în edițiile următoare. Ei au vroit, cu ardoare, întoarcerea spre Europa. Pentrucă ei cunoscuseră ”înghețul”, ”ruptura” de valorile europene! A fost o bătălie între muzicieni și culturnicii aflați la guvernare! Iar instrumentul de care liderii politici s-au folosit a fost foarfecele cenzurii ! Care a funcționat implacabil! Iar cenzura a fost dictată de interesele politice ale liderilor comuniști aflați la guvernare. Pentru ei Festivalul George Enescu era doar o lovitură de imagine. Cu ajutorul Festivalului ei au ridicat doar un COLȚ AL CORTINEI DE FIER! Atât! Doar un colț! Atât cât le trebuia pentru cosmetizarea imaginii lor, pentru întărirea puterii lor politice în interior! Dar, ce paradox! Festivalul, odată pornit, n-a mai putut fi oprit. Și aceasta, spre meritul muzicienilor, al organizatorilor cărora li se cuvin admirația și omagiul nostru! Iar publicul – timp de mai bine de o jumătate de secol – s-a bucurat! Și cred că se va bucura!
    Scuzați lungimea textului. Știți cum spunea Caragiale unui prieten al său: ”Dragă, iartă-mă că n-am avut timp să scriu scurt”. Eu am avut, dar, mi-a plăcut să vă scriu. Ador faptul că sunteți consecvent și urmăriți ”însemnările” mele! Puneți întrebări și lansați, chipurile, nedumeriri, care cer explicații. Iar eu, cad în capcana pe care mi-o întindeți de fiecare dată! Hi, hi, hi!
    Seară bună!

    Thumb up 0
    • La rându-mi vă mulțumesc și eu că apreciați comentariile mele 😉. Avem nevoie de asemenea articole. Avem nevoie să nu uităm cât de greu a fost în acele vremuri, cât de nedrept și cât de meschin a fost acel sistem. De aceea precum Eminovici îi spunea prietenului său Ion: “Scrie Ioane!… Scrie…” Tot așa vă spun și eu: Scrieți doamnă!…. Scrieți….”.

      Thumb up 0
  3. Vă mulțumesc pentru…… încurajare! Uneori, ai nevoie! Ca să mergi mai departe, prin hățișul de gânduri. Și amintiri!

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.