La ora 11 dimineaţa, intrarea în curtea Casei de Asigurări de Sănătate Bucureşti este blocată de un automobil vârât în poartă, de-a curmezişul trotuarului. În curte, vreo cinci (hai, şase) persoane se opresc din taifas şi te urmăresc cum te-ncurci și dai ocol maşinii, încercând să te strecori printre retrovizoare şi stâlpii porţii. Pe stânga e cam strâmt, apuci spre dreapta, dar pe partea cealaltă e şi mai rău, aşa că te-ntorci pe dincolo, te ridici pe vârfuri şi păşeşti precum un soi de crab-balerin biped, lateral pe catalige, sugând burta ca să nu atingi oglinda aia pe care straşnic ai mai rupe-o acum, dacă n-ar fi asistenţa.
În curte se schimbă priviri, se schimbă câteva replici pe şoptitelea, se aude un „ete, na, şi ce dacă?” Treci pe lângă grupuscul, dai să intri în clădirea ce n-a mai fost renovată de dinainte de naţionalizare, când, amabil, unul dintre gură-cască te anunţă că-i „închis, domnu'” taman când pui mâna pe clanță și dai să-mpingi.
La 11 dimineaţa?
„La 12 deschide.”
Carevasăzică, nu sunt petenţi, ci amploaiaţi. Mașina din poartă nu-i o întâmplare, e-o apărare.
O oră mai târziu, amploaiații au dispărut, dar e coadă. Contribuabilii tropăie, nerăbdători să li se deschidă porțile spre ghișee. Toți vor cardul de sănătate. Nici unul nu înțelege de ce nu l-a primit încă. Un soi de solidaritate-n necaz ia naștere și se răspândește, contagios, printre petenți; se schimbă informații despre hachițele sistemului, se identifică chichițe („Aveți copie de buletin? Eu mi-am făcut două, pentru orice nevoie, parcă poți să știi? Vedeți că are xerox la colț, la butic! Dar număr ați primit? Vine prin SMS, când depui cererea. Merge și pe internet, dar trebuie să completezi formular”); oamenii-și repetă scuzele pe care le vor spune funcționarului dinăuntru („Ce s-a întâmplat: mie mi-a furat telefonul și nu mai am datele. Dar matale, când v-ați mutat, n-ați lăsat adresă? Păi, vezi, d-aia!”)
Dau o fugă la magazinul de peste drum, să-mi fac o copie (două, parcă poți să știi?) după buletin. E un magazin cât un dulap, în care stă înghesuită o femeie micuță. Știe din prima ce vreau, pentru că-și știe oricum toți clienții, iar eu nu-s dintre ei, alt motiv decât „un xerox” n-am să intru la ea în cutie. E moartă de lehamite, când o-ntreb dacă vin mulți cu buletinul în mână, pentru cópii, dă din mână a „dă-i dracului, că m-am săturat”, fără o vorbă. În schimb, jandarmul de la colț se-nsuflețește: „Sute, dom’le, numai luna asta!”
Înapoi la coadă; petenții sunt cam posomorâți. Funcționarii pică pe toată lumea, rând pe rând ies din sală candidați respinși pe diferite motive – lipsă acte, lipsă date, lipsă dracu’, lipsă lacu’. E de rău.
În 5 minute, mă trântesc și pe mine. „Ia, luaţi hârtia asta şi scrieţi.” Pe masă e un pix de 2 lei (la propriu), fără capac, legat cu un şir de elastice colorate, înnodate unu-ntr-altul. Trag de pix şi legătura se-ntinde. Îmi vine-n minte o scenă de desene animate, m-aştept să se-audă un sunet de tensionare, gawwww! apoi să-mi plesnească-n nas cu un blitz de stele verzi, zbif! ouch! Vă imaginaţi cum a inovat funcţionarul, schimbând tradiţionala sforicică de cânepă cu elastice colorate, cum şi-a făcut proiectul în cap, cum a adunat el zgârciurile şi cum a stat el la măsuţa lui, înnodând albastru după galben după roşu, juma’ de metru, ba chiar un metru de legăturică de cauciuc pentru legat pixul, să nu-l fure petenţii? Of, munca nu se termină niciodată în birourile funcţionărimii române.
9 comentarii Adaugă comentariu
asta era toata coada? mergi la sediul de pe titeica, sa vezi acolo revolutie, in fiecare zi gasesti intre 300 si 500 de petenti in cladirea aia, cladire noua ce-i drept, cu bonuri de ordine.am infrant!
da…au gandit mult pana au pus-o pe titeica unde nu poti ajunge cu nici un transport in comun .
Idioti platiti de noi
e obligatoriu cardul asta? ca unii oameni sunt la serviciu la ora 12.
Un lucru asemănător mi s-a întâmplat și mie, numai că la Constanța. Era prin vară și nu primisem marele card de sănătate(deși toți ceilalți cunoscuți îl primiseră inclusiv nevastă-mea, aceeași adresă, același nume, eu nimic – te face să te simți de parcă ești cel mai prost din clasă, când îți dădea ultimul lucrarea tocmai că să te evidențieze „Uite, ăsta e mai prost ca voi toți, ia uite ce a scris” – ceva de genu) și cum urma să plec în concediu prin țară, mare tamtam pe la știri că e obligatoriu cardul de nu știu când, am zis să merg să văd ce se întâmplă(căci ăsta e primul pas obligatoriu la noi în România, mersul la ghișeu pentru a vedea ce se întâmplă, nu pentru a rezolva problema, ăla e pasul doi – alt drum, altă distracție). Bun, caut pe internet soluții la problema mea, acte necesare pentru cerere, unde mă pot interesa etc – Verific pe site-ul național, cardul nu era emis, la Constanța nexam(adică zero, nimic) informații, de parcă eram singurul în această situație. Îmi iau inima în dinți, îmi fac curaj într-o dimineață și mă duc, la ghișeu o doamnă care vorbea într-o scârbă de nu-i trecea nici cu un kilogram de lămâi. Îmi vine rândul, prezint buletinul, mă verifică și scurt – Aaaaah(cred că exclamația asta obligatorie la funcționarii publici, parcă văd că e cerință obligatorie la interviul de angajare), păi de ce ați venit că nu este emis cardul de sănătate pe numele dvs. Eu uimit, păi tocmai ăsta e motivul pentru care am venit! Ce pot să fac în acest caz? Ea – nimic, așteptați că se emit altele în septembrie(era pe la începutul verii). Eu întreb primul lucru care-mi vine în minte – Păi și până atunci ce fac, dacă pățesc ceva. Nu pot să depun o cerere să mi se emită mai devreme? Pauză 3 secunde. Ea – nu faceți nimic, așteptați că o să se emită. Oricum merge și așa. Eu – Păi nu erau obligatorii. Ea – Păi da. Eu – Păi și atunci? Ea – Păi așteptați că nu aveți ce să faceți! Eu – Păi și cererea mea! Ea – Păi nu am ce să fac că urmează să se emită în septembrie. Până la urmă a venit cardul în septembrie iar eu am mai pierdut o zi din viață inutil pe la ghișee și am stat cuminte toată vara să nu mă accidentez că nu am card de sănătate. Asta e țara noastră dragă! P.s. faza cu pixul legat cu elastice deja e clasică pe la ghișee :))) P.s.s. Scuze că ți-am „inundat” sectorul de comentarii dar m-am regăsit în articolul tău 🙂
Oare ce e mai rau: coada la care trebuie sa astept sau interactiunea cu functionarii ? As spune fara sa preget ca prefer coada. Si astfel constat ca romanii sunt un popor optimist…
Pe Titeica in juma de ora am rezolvat si cu registratura si cu biroul de PFA. Bon de ordine, functioanare care iti zambesc.
Am luat numar, zicea pe el ca mai am 25 de persoane in fata, am iesit afara, am fumat niste cateva tigari, hartiile le aveam scrise de acasa. La fiecare tigara terminata bagam capul pe usa sa vad la ce numar au ajuns. Cand mai erau doi inaintea mea m-am bagat langa paznic. Am intrat „-Buna ziua! -Buna ziua!” ii intend hartiile, pune stampila cu numar si imi da un exemplar inapoi, „-O zi buna! -La revedere!”, ea a spus la revedere, nu a fost nevoie 🙂
Gloata tot gloata era. luau bon, faceau coada in fata usii si se intrebau unii pe altii ce numar au, se repozitionau in gloata in functie de numar, discutau (in)eficienta sistemului.
La biroul pentru PFA/firme se intra direct, rar gasesti alta persoana care se aiba nevoie acolo. Ii dau hartia, imi spune sa vin peste doua saptamani sa ridic adeverinta. Jumatate de ora cu totul.
Off topic. Sunt la serviciu, am cateva minute de ragaz. Stiu sa citesc de mult, dar totusi buchisesc fiecare cuvant. Vlad, schimba fontul, ca-mi omori ochii! Pana acum citeam toata postarea pe repede-inainte, acum nu mai reusesc.
Notat.
Ma intreb pe ce culmi ale succesului ar fi Romania daca oamenii ar fi tinuti mai putini la cozi si ar fi lasati sa-si vada de lucruri importante, sa faca bani, sa orice altceva. O groaza de timp pierdut, doar pentru ca trebuie tinuta pe posturi o armata intreaga de bugetari. Armata care poate fi lejer inlocuita in proportie de 90% cu un sistem informatic.
Am avut ani de zile PFA in Romania si nu imi venea sa cred ca timp eram obligat sa pierd la cozi, la mutat hartii de la o institutie la alta, la facut copii pentru ca „nu avem xerox aici, de unde sa avem noi?!?”. Si inca eu o duceam ok, ca faceam echipa cu sotia si mai mergea ea la unele cozi, sa ma mai scuteasca de nervi.
In tarile civilizate, sa pui platitorul de taxe sa treaca prin asa ceva e considerat jignitor si inadmisibil; daca fix platitorului de taxe ii faci viata grea–si, implicit, nu poate sa faca bani din care sa se extraga taxele alea, ceva e in neregula.