Pădurea mea și a tatei

Ce reprezintă pentru tine pădurea? Ce amintiri îți trezește?

Pentru mine, e mai întâi de toate amintirea unei vacanțe cu tata.

Era în vara Nadiei, care plutea antigravitațional la Montreal, caligrafiind istorie cu rondele și flicurile ei perfecte. Tata și cu mine eram la Vatra Dornei, într-o vacanță „ca băieții”, după cum ne zâmbise mama la plecare. Aveam 8 ani și simțeam că intrasem, cumva, într-un club cu totul nou, ale cărui experiențe voiam să le încerc și să le absorb pe toate. În miez de noapte, tata deschidea televizorul și dădea sonorul la minimum, cu speranța să nu-și trezească copilul, dar să se conecteze și el la emoția întregii națiuni captivate de triumful fetiței din Onești. Stăteam pe-o parte și trăgeam cu ochiul spre ecranul puricos, alb/negru, nemișcat, tăcut ca o apă adâncă. Tata se bucura pe muțește la fiecare aterizare perfectă, apoi întorcea privirile spre mine, să vadă dacă nu m-a trezit, iar eu închideam repede ochii și mă străduiam să par, cumva, măcar un împielițat adormit, dacă nu chiar îngerașul care nu fusesem niciodată.

Dimineața, mergeam la cantină, unde mâncam ceva iar tata punea deoparte, din porția lui, două felii de pâine și ceva salam și cașacaval pe care le împacheta în șervețele. Umplea o sticlă cu apă, le punea pe toate într-un rucsac, alături de ierbar și de enciclopedia plantelor, apoi plecam în excursie. Umblam pe obcinele Bucovinei, oprindu-ne să mai identificăm câte o plantă și s-o punem la clasor, sau să ne-mprietenim cu câte un localnic și vaca lui, care adora să fie scărpinată între coarne. Aveam amândoi toiege făcute din crengi uscate, pe care eu crestam modele cam nesigure cu un briceag cam bont, în formă de peștișor, pe care mi se dăduse voie să-l țin la mine cât eram „în natură”. Ne sprijineam în ele ca să urcăm și să coborâm dealurile, în afara potecilor. Găseam tufe de zmeură și afine, uneori și fragi, și ne opream după câteva ore în câte o poiană, trântindu-ne în iarba înaltă, cu fața spre cerul înalt și albastru precum la Voroneț. Vedeam păsări trecând sus, sus, și ascultam o liniște întreruptă de miriade de sunete mici, fâlfâit de aripi undeva, gâze trecând în mare viteză pe deasupra noastră, un muget îndepărtat, cosași în concert, vântul prin frunze.

Apoi intram în pădure, ca printr-o poartă magică ce ne ducea în alt univers. Soarele se filtra printre trunchiurile verticale și crea rampe oblice de aur spre înălțimi misterioase. Pășeam pe un covor elastic de vegetație ce murea și renăștea în același timp. Mirosea a rece-proaspăt, înviorător, tulburător. Sunetul era diferit aici, mai strălucitor și mai precis, cumva, ca într-o mare catedrală cu ziduri de lemn verde. Chiuiam ca să aud cum țipătul se sparge-n sutele de stâlpi din jurul meu și revine la mine compus din versiuni infinitezimal diferite, dar tata nu aprecia astfel de tulburări ale liniștii pădurii și se încrunta, aparte, când stricam tăcerea. Umblam după ciuperci, pe care el știa să le deosebească și pe care le culegeam amândoi cu gândul la tocana ce urma să ni se facă din ele mai pe seară, la cantina altfel mereu lipsită de ceva gustos de mâncare. Găseam hribi și bureți, de obicei, pe care tata îi cerceta atent și-i mirosea înainte să-i pună în sacoșă. Îmi arăta soiurile otrăvitoare, mereu mai colorate și mai atractive decât cele bune de mâncat, ceea ce mie mi se părea cu totul nedrept, iar asta-l amuza și-l făcea să-mi deslușească din secretele vieții, pe care el le trăise deja. Spre deosebire de mine, avea un simț de orientare impecabil, și încerca, răbdător, să-mi explice legătura între mușchiul de pe scoarța copacilor, Nord și hotelul nostru, dar fără succes: m-aș fi rătăcit într-o intersecție din mijlocul orașului dacă n-ar fi fost el.

La prânz, coboram în Dorna și treceam prin parcul orașului, unde chemam veverițele ciocănind nucile pe care tata le sfărâma în pumni, câte două, cu o putere ce mie mi-a fost mereu inaccesibilă. Veverițele, pe care le chema Mariana, pe toate, înșfăcau miejii din palma mea și fugeau unduit, ca niște sinusoide cenușii, înapoi printre copaci. Tata îmi spunea cum noi le suntem veșnic îndatorați veverițelor, care uită mereu unde-și îngroapă semințele și înmulțesc astfel, destoinice, pădurea. Mie-mi era milă de ele, că muncesc atâta ca să strângă provizii pentru iarnă și, uite, le-a pedepsit Dumnezeu să uite de la lăbuță la guriță, dar tata râdea și-mi arăta copacii din jur, întrebându-mă dacă-mi plac.

Seara așteptam fanfara, care interpreta valsuri și marșuri pentru vilegiaturiștii cu bilet de la sindicate sau ONT. Toată lumea vorbea despre Nadia și miracole pe bârnă, arătând din degete cât de îngustă e puntea suspinelor în gimnastică, iar copiii țopăiau, și ei, cum văzuseră la televizor noaptea, pe ascuns, când trebuiau să doarmă.

Apoi ne-am întors la București și viața a mai continuat, un timp.

Nu știu dacă mai sunt veverițe la Dorna, dar cred că, și dacă ar fi, ar munci de două ori în zadar: ghindele pe care le-ar mai îngropa azi ar fi pierdute și pentru ele, și pentru pădure. Se taie pădure cu sălbăticie în țara noastră, peste tot, nu doar în Bucovina, iar jaful se vede din spațiu, cel mai bine când compari efectul administrațiilor diferite asupra unor păduri ce-s traversate de granițe, cum este, de exemplu, cea româno-ucraineană:

Cumva, trebuie să ne salvăm pădurile. Trebuie să găsim calea de a pune suficientă presiune publică pentru autorități pentru ca acestea să lupte mai hotărât cu mafia lemnului. Pădurea e unul din semnele sănătății unei națiuni, e o dovadă de responsabilitate față de propriul viitor. În esență, pădurile sunt împrumutate de la copiii noștri. Ce părinte responsabil ar alege să le lase urmașilor un deșert de praf în loc de o pădure verde?

Am urmărit marți dimineață prezentarea unei soluții extraordinare de monitorizare a siguranței pădurilor noastre, care poate fi aplicată ușor, fără costuri prea mari, oriunde în lume. De altfel, soluția aceasta smart funcționează, deja, în Filipine și Indonezia, și a fost implementată într-un proiect pilot din România, unde o pădure privată este monitorizată de câteva luni de zile.

Despre ce este vorba?

Rainforest Connection, o organizație de mediu non-profit din Statele Unite (e un start-up din San Francisco) instalează în coronament senzori care ascultă, efectiv, sunetele pădurii: sunt echipamente protejate la intemperii, alimentate de panouri fotovoltaice, echipate cu microfoane și cu SIM-uri de date:

Acești senzori stau online și transmit permament date prin intermediul rețelei de telefonie mobilă cu acoperire în zonă (în cazul pădurii din Covasna, e vorba de rețeaua Vodafone). Sunetele sunt analizate constant cu algoritmi de inteligență artificială care știu să sesizeze zgomotele neobișnuite ce apar în zona monitorizată: sunet de drujbe în acțiune, copaci tăiați care se prăbușesc, motoare, focuri de armă șamd. Când apar astfel de abateri de la normal, computerele emit alarme care sunt transmise, prin aplicația dedicată, pădurarilor din teren. Aceștia primesc inclusiv localizarea incidentului audio, prin GPS, și se pot deplasa imediat la fața locului.

Un astfel de senzor costă cât un mobil de ultimă generație, a explicat în cursul prezentării Cătălin Buliga, CTO Vodafone, și fiecare senzor poate monitoriza o suprafață de 3 kmp. Nu e nevoie nici de mentenanță, nici de pază pentru aceste obiecte puse în vârful copacilor; dacă vreunul trece în offline, centrul de date este alarmat și se poate interveni imediat.

Cu acest sistem, paza unei păduri devine mult mai eficientă, deoarece chiar pădurea poate vorbi și poate anunța când și unde este atacată. Putem fi siguri că nu vor exista niciodată suficienți pădurari pentru a proteja prin saturație suprafețele de pădure din România, dar astfel de gardieni digitali pot fi montați în număr mare, doar să vrea Ministerul Mediului cu adevărat.

Îți las, aici, prezentarea video a sistemului, din care vei înțelege probabil mai bine cum funcționează întreaga structură. Eu consider ideea – și punerea ei în practică – excepțional de simplă, scalabilă și eficientă pentru protejarea aurului verde. A breakthrough, cum ar zice americanii de la Rainforest Connection:

Iar dacă ai amintiri despre pădurile prin care, copil fiind, ai cutreierat, scrie-le și spune-le, că pădurea a știut să-ți asculte dorurile tale toate – înainte să dispară.

Articol din categoria: ACTUALITATE, ADVERTORIAL, EU, CĂLĂTOR

10 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Din pacate cred ca in Romania padurarii stiu de unde se taie si nu-si fac treaba – fie pt ca sunt in cardasie cu hotii, fie pt ca nu au capacitatea de a se opune sau le este prea frica (nu au voie sa foloseasca arme, nu sunt sprijiniti de jandarmerie sau de politie, le e frica pt ca hotii sunt acoperiti de mai sus, etc.)
    Solutia prezentata de tine poate deveni un fel de 112 al padurilor pe baza caruia se pot face evaliari ale activitatii de genul „trimestrul trecut ai avut 5 alarme si au disparut 32 hectare de padure din zona de care esti responsabil – ce ai facut? ”
    Daca omul a chemat politia/jandarmeria si nu a fost sustinut, sefii din zona ale respectivelor institutii sa zboare si fara drept de pensie speciala … dar daca nu a facut el, padurarul, nimic, sa zboare el.
    Ce-mi e frica ca o sa ne impotmolim in chitibusuri tehnice, astfel incat sistemul sa nu functioneze – la magarii de genul asta angajatii statului sunt maiestri.
    Daca se dorea cu adevarat sa nu se taie padurile nu aveai nevoie de nici un sistem sofisticat – crezi ca Ucraina are? De ce dincolo de granita, e totul verde?

    5
    1
  2. #2 Comentariu nou

    Buna ziua Vlad,
    Poate parea off topic! Unde mai pui si ca am mai pus pe blog-ul tau aceeasi intrebare:
    Cate camare de monitorizare trafic sunt in intersectiile din Bucuresti (nu stiu in ce alte orase mari exista)?
    Cate amenzi s-au dat pe baza inregistrarilor acestor camere?
    Nu cred ca astfel de camere nu sunt omologate pentru a se putea folosi imaginile in instanta!

    In alta ordine de idei, sistemul prezentat de tine este extrem de usor de abuzat. Nu am spus de pacalit, nu e vorba sa faci astfel incat sa nu emita alarma atunci cand se intampla ceva. dar daca 2 – 3 zile, o saptamana, il faci sa emita alarme false de cate 3 – 5 ori pe zi, isi poate oricine inchipui ce se va intampla!

    4
    1
  3. #3 Comentariu nou

    Romania nu poate stopa arderile ilegale de deșeuri din preajma capitalei, si tu ceri control pe la mama dracului, in creierii munților? 🙊

    6
    1
    • #4 Comentariu nou

      @Aurel
      Ti se pare ca autoritatile chiar incearca sa stopeze arderile ilegale de deseuri?
      Nu cumva ar trebui mai intai sa puna in functiune niste ‘fabrici’ de sortare si reciclare a deseurilor?

      0
      0
    • #5 Comentariu nou

      @Pricinosu’:
      Pai asta spuneam: nici macar nu se mișca in privința arderilor deșeurilor.
      Multe sunt furtișaguri, stai chill. Nu de sortare ducem neaparat lipsa. Sa nu-mi spui ca acele cabluri arse, pentru extragerea metalului, sunt rezultatul lipsei colectării selective a deșeurilor.

      0
      0
  4. #6 Comentariu nou

    Vlad,
    Din cate am inteles, in nordul Romaniei (Bucovina, Maramures, etc.) sunt comunitati intregi care depind financiar de taiatul ilegal al padurilor.
    Aici, toti sunt in aceeasi oala: cei care taie padurile (ilegal), autoritati (primar, politist, padurar, etc.), familii (sotii, copii, etc.).
    Orice fel de incercare de a-i stopa se va lovi de opozitia unora a caror profesie este sa dea cu toporul (la propriu) si care nu au alterative la a-si hrani familia.
    Eu ma gandesc ca poate oamenii aia ar trebui ajutati sa faca produse cu valoare adaugata mai mare decat cheresteaua. In felul asta, poate se reduc taierile ilegale si se castiga mai mult din volume mai mici de lemn.

    2
    1
    • Cam asa e. Ar trebui niste programe inteligente de sustinere a investitiilor in zona – dar ar trebui sa inceapa cu infrastructura…

      0
      0
    • #8 Comentariu nou

      Partea faina a dezvoltarii de infrastructura este ca poate sa „fure” din forta de munca ce se ocupa cu taieri ilegale si sa-i deturneze catre job-uri „legale” si „legitime”. In plus aduce si un plus de impozite pe salarii si contributii pentru sanatate si pensie, care nu-s de ici de colo

      0
      0
    • #9 Comentariu nou

      @bigradu
      „… a caror profesie este sa dea cu toporul (la propriu) si care nu au alterative la a-si hrani familia.”
      Ceea ce spui tu se poate referi si poate explica defrisarile din Harghita-Covasna.
      In Bucovina-Maramures tot la 2-3 case e cate o pensiune si, din cate stiu eu, pana la pandemia asta, nu duceau lipsa de clienti, inclusiv straini!

      0
      0
  5. #10 Comentariu nou

    În final, soluția este educația. Avem nevoie de un aer de calitate. Spațiile verzi sunt esențiale.

    Noțiunea de Poliție și-a cam atins limitele. Oamenii înțeleg dacă le explici pe limba lor.

    Nimic nu se poate face dacă oamenii locului nu sunt de acord.

    Exploatarea pădurii, în condițiile legi, și deci în mod rezonabil, este acceptabilă.

    0
    0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.