Parcangiii au luat în stăpânire oraşul

Redacţia B1 e în centrul Bucureştiului. Aici, locurile de parcare de obţin doar cu scăpări cleioase în cristelniţă, la botez. Sau cu ceva explozibil. Sau cu un parcangiu.

Sunt vreo două sute de locuri de parcare în zonă – pe fosta stradă a Ministerului, care acum se cheamă altfel, deşi ministerele de aici au rămas, în faţa fostului CC, care e acum Ministerul de Interne, deşi unele metehne au rămas, mai într-o parte, în faţă la Excelsior, clădirea nouă ridicată peste un teatru vechi, şi pe Câmpineanu, strada care intră în Magheru pe lângă o ruină, scheletul unei clădiri lăsate să se prăbuşească de la sine, ascunsă de panouri de şantier pe care se mai distinge, perfect inutil, „scuze pentru disconfortul creat”.

O domnişoară mi-a transmis mesajul parcangiului: „zice că dacă nu veniţi s-o mutaţi îi cheamă p-ăia de la ridicări”

Toate aceste locuri sunt luate în arendă, prin dreptul celui mai tare din parcare, de un grup de păsăroi de pradă cu priviri de uliu şi gheare de vultur. Nu există posibilitatea vreunui parcaj gratuit în zonă – cotizezi sau şofezi. Ba, mai mult, ai de dat examen pentru a intra în club – „cât stai, şefu?” – iar răspunsul incorect se penalizează cu o dezolare ce-mi aminteşte de instalatorul care dă cabotin din umeri în faţa ţevii sparte – „a! n-am cum, n-am nimic liber…”

Cât se dă? „Cât vă lasă inima, şefu” – dar în nici un caz mai puţin de 10 lei pe zi, iar asta doar pentru cunoscuţi. Cei mai buni clienţi sunt cei care stau o oră, două, hai, trei, şi de la care se iau câte 5 lei – minimum.

Parcangii sunt organizaţi militar. Există un comandant care transmite semnale către micul grup de subordonaţi de fiecare dată când în zonă intră o maşină; gradele inferioare o rup la fugă, ghidând cu gesturi precise şoferii, înghesuind vehiculele cu limba de pantofi, folosind la maximum spaţiul. Şoferii locului predau cheile, disciplinaţi, pentru că afacerea are ca prim principiu de lucru eficienţa: dacă undeva se eliberează ceva, permutările sunt automate şi tot lotul de parcare va fi umplut la milimetru. Dacă ar fi după visele parcangiilor, maşinile ar avea formă hexagonală, precum celulele din stup, ca să poată fi aşezate în cel mai eficient mod imaginat de natură.

În zilele realmente proaste, de sărbători, sau dis de dimineaţă, sau poate noaptea târziu, trupa trece în defensivă. Inevitabilele locuri libere sunt blocate cu tot soiul de obstacole – capre de cornier sau de fier-beton, bidoane umplute cu apă, lăzi goale de fructe, cutii de carton, chiar crăci, în disperare de cauză. Un lung şir de bariere de fier blochează după miezul nopţii rânduri lungi de locuri de parcare – imaginaţi-vă că cineva le-a comandat, le-a plătit şi le-a transportat aici, că le pune seara, le păzeşte până dimineaţă şi le depozitează undeva peste zi. Un business veritabil, cu un profit net de ordinul miilor de lei zilnic.

Un business veritabil, mai puţin impozitele. Mai puţin drepturile mele.

În urmă cu câţiva ani, am chemat poliţia când unul dintre parcangii m-a ameninţat cu bătaia pentru că refuzasem să-l plătesc. Urla în gura mare că aia e parcarea lui – de fapt, nenorocitul avea dreptate, ce, îi interzisese vreodată cineva să ia taxă de protecţie de la şoferi pentru peticul ăla de asfalt? Îi interzisese cumva primăria?

Primăria a cedat bună parte din oraş acestor paraziţi ameninţători, care au luat în stăpânire străzile şi le-au blocat cu tot soiul de gunoaie. Sunt peste tot – în faţă la Curtea Supremă, în faţă la ANAF, în faţa ministerelor, tribunalelor, primăriilor, cârciumilor. Vrei să opreşti într-un loc, trebuie să plăteşti taxă de protecţie, să te umileşti şi să te prefaci prieten cu tot soiul de scursuri.

Să vă spun care e culmea acestui gen de jeg în Bucureşti.

Într-o zi din toamna asta a trebuit să merg la un curs într-o clădire practic lipită de primăria capitalei. Primăria mare s-a mutat, temporar, într-o clădire nouă de pe cheiul Dâmboviţei, într-o zonă în care locurile de parcare sunt la fel de rare ca diamantele – şi tot atât de scumpe.

Când am intrat pe străduţa respectivă, mi-a prins privirea parcangiul locului – un specimen ars de soare şi de spirt, cu gura căzută-ntr-o parte. Am fost evaluat scurt şi-ntrebat cu o smucitură din bărbie ce ştiu să fac ca să obţin un loc.

Pe stânga, nişte tipi în uniforma poliţiei locale, sprijiniţi de două Dustere inscripţionate, priveau scena. La geamul meu, parcangiul. În dreapta, locurile, protejate de nelipsitele capre.

Am plătit 5 lei – sub ochii poliţiştilor – şi am lăsat maşina, evitând să spun cât stau.

După 4 ore s-a deschis uşa sălii de curs. O domnişoară mi-a transmis mesajul parcangiului: „zice că dacă nu veniţi s-o mutaţi îi cheamă p-ăia de la ridicări„. Am coborât şi am mai plătit 5 lei pentru alte 4 ore, fiind şi mustrat – „păi bine, şefu, de ce n-ai zis că stai toată ziua?”

Mafia parcangiilor s-a rafinat – acum groaza nu mai e că-ţi taie cauciucurile sau îţi zgârâie portiera, de ce să rişte? acum se lucrează direct cu instituţiile, înţelegeţi? Ai de ales, plăteşti taxă de protecţie sau chemăm oamenii de ordine! Iar asta se petrecea practic sub ochii primarului general, sub nasul Poliţiei Locale!

Şmecheria asta împuţită cu şperţul din locuri de parcare n-am văzut-o nicăieri în Europa – şi nici nu-mi pot imagina că ar putea exista pe undeva în lumea civilizată.

Mi-e o scârbă până peste cap din cauza acestor poliţişti şi primari corupţi care lasă mizeriile astea să se petreacă în oraşele noastre.