Pledoarie pentru Love Issue

Am primit reacţii amestecate la invitaţia de a finanţa apariţia unei reviste de fotografie. Un amestec mai degrabă negativ, la drept vorbind. Într-un fel, mă aşteptam – oamenii sunt, de obicei, complet neinteresaţi de câţi bani dau pe ţigări sau la parcagii sau la FNI dar totalmente suspicioşi când vine vorba să contribuie la un proiect de genul publicării unei reviste. Probabil că ideea e ca nu carecumva să se-mbogăţească ăla pe banii noştri şi să rămânem noi cu buza umflată.

Mă rog, dincolo de sarcasm, înţeleg rezervele şi cred că trebuie să le discutăm, pentru că altfel nici nu ne mişcăm vreun pas înainte.

Arhi, de exemplu, crede că întreaga poveste e „o milogeală”, pentru că, dacă ar fi existat „cerere”, ar fi existat, fireşte, şi banii pentru tipar. Arhi nu e chiar aşa departe de adevăr: nu există o cerere masivă pentru asemenea produse (o revistă de fotografie) şi, ca atare, nu există nici finanţare la nivel instituţional (adică nu bagă nimeni banii în asta, pentru că e practic imposibil să recuperezi mare lucru din sistemul românesc de distribuţie de presă).

Dar tocmai de aceea merită încercată varianta finanţării în avans, din partea cititorilor; crowd-sourcing, cum ar veni, în forma cea mai simplă. Comandă doar cei care vor/au încredere.

Cu încrederea, venim la al doilea tip de rezervă, cel exprimat, în subtext, de Marian: de unde să ştim că nu ne fură? Păi, nu ştim, evident, dacă nu ştim nimic despre cum funcţionează (sau nu funcţionează) industria presei tipărite. Pe de altă parte, tot Marian spune, corect, că nu era rău ca oferta să vină şi cu nişte bombonele de marketing („dacă plăteşti acum, primeşti reducere”). E un stimulent elementar, păcat că Nimigean nu s-a gândit la asta, dar pe mine onestitatea lui mă convinge suplimentar.

Mai este refuzul pur şi dur, de „insider”, exprimat de Alin: „interesează pe cineva?” Păi, nu ştiu, lucrurile nu interesează, un timp, după care interesează, trecerea e determinată de propria-ţi deschidere. Era mai interesant un portofoliu semnat de sexy brăileanca (trebuia să scriu cu majusculă, sunt nume proprii?) dar asta e alegerea editorului, să meargă cu cineva mai puţin cunoscut, ce să-i faci.

În esenţă, eu văd 3 motive pentru care astfel de proiecte avansează greu: neîncrederea, dezinteresul şi simpla prostie.

Prostia e prostie, nu prea ai ce-i face, proştii sunt cantitate pierdută, asta e, n-o să te susţină că nu înţeleg de ce faci asta şi gata (dar, dacă reuşeşti cumva să ţi-i alături, ai obţinut un electorat tare, pentru totdeauna).

Dezinteresul este explicabil şi acceptabil, până la un punct: pur şi simplu, nu eşti pasionat de tema publicaţiei, sau nu într-atât încât să plăteşti ceva pentru o revistă de acest gen, sau nu-ţi spun nimic imaginile. Segmentul acesta mai oscilează, dar în general costă mult şi e nevoie de mult timp ca să smulgi clienţi din categoria respectivă. Dezinteresul complet, în orice condiţii, se mută în zona prostiei.

Rămâne chestia cu neîncrederea – care, şi ea, este legitimă. Cine e Nimigean ăsta, de ce să-i dau bani, ce fel de tipăritură îmi oferă, de ce aş avea încredere că o să-mi dea banii înapoi dacă nu iese treaba, de ce aş plăti ceva on-line, de unde ştiu că nu sunt victima unei escrocherii?

Asta e o barieră pe care Nimigean trebuie s-o spargă singur, până la urmă. Încrederea se câştigă prin acţiuni care câştigă încrederea 🙂

Eu, unul, cred că merită să dau 30 de lei nu neapărat pentru revista în sine (cam scumpă, ce-i drept) ci pentru a ajuta la materializarea unei idei.

Dacă iese, înseamnă că am participat la o victorie a comunităţii în faţa indiferenţei şi neîncrederii, iar asta nu e tocmai rău, pentru că societatea asta are o nevoie disperată de proiecte pozitive, care să-i redea speranţa, şi de obiective comune, fie şi la nivel micro, deocamdată.

Dacă nu iese, sunt două variante: în prima, primesc banii înapoi şi mai învăţ ceva din experienţa asta, un crowd-sourcing eşuat, şi pot să mă-ntreb ce n-a mers şi ce-ar trebui făcut ca să meargă data viitoare.

În a doua variantă, Nimigean fuge cu banii şi îmi dau seama că am fost păcălit nu doar eu, ci şi toţi cei care au donat la recomandarea mea. Eu îl înjur pe el pe blog, voi mă înjuraţi pe mine, tot pe blog, dar să ştiţi că şi aici e un câştig, până la urmă – ne-ar costa numai câte 30 de lei să expunem un escroc, din faşă. Vă daţi seama dacă aveam şansa asta cu toţi marii tunari din România, încă de când erau mici?

Ah, încă ceva: eu am plătit cei 30 de lei (7 euro prin paypal), acum aştept revista.

PS – dacă tot am deschis subiectul crowd-sourcing, poate vorbim zilele următoare despre finanţarea unor subiecte jurnalistice, reportaje sau investigaţii sau documentare. Pentru început, aş vrea să ştiu cam câţi bani credeţi că ar trebui să câştige un reporter de anchetă/reportaj pe lună, că e important pentru dezvoltarea articolului următor. Ziceţi în comentarii şi/sau votaţi aici:

Dup-aia facem bugete de subiecte şi vorbim şi de experienţa altora 🙂