Presentimente şi statistică

E chestie mare cu presentimentele astea.

Ştiu pe cineva care a fost atât de sigur că va câştiga potul cel mare la loto încât, după ce l-a apucat presentimentul, n-a dormit toată noaptea de emoţie şi, mai mult, a doua zi s-a înfiinţat dis de dimineaţă la agenţie, să mai cumpere un bilet cu aceleaşi numere. Nu de alta, dar dacă se întâmpla ca, din pur ghinion şi fără nici un presentiment, să mai nimerească cineva combinaţia, măcar să nu ia decât o treime din premiu.

Eu, de exemplu, am acum un presentiment cu o soliditate de bazalt. Nu încape nici o îndoială, cum să vă spun, nici fărâmă de dubiu că nici unul dintre cele două bilete de 6/49 pe care le-am luat azi nu va fi câştigător. Deci sigur, sigur, ce să mai. Aşa presentiment cert n-am mai pomenit. Aproape c-aş putea să dau deja o petrecere, ştiind rezultatul de la loto – rezultatul în ceea ce mă priveşte, desigur.

Dar, mă rog, nu despre asta voiam să vă povestesc – doar că mi-a plăcut ideea de introducere şi nu ştiam pe unde s-o plasez.

Aşadar, am luat azi duminică două bilete de loto (pentru că aşa e omul, trebuie să mai şi risipească bani din când în când, ca să nu se simtă chiar sărac lipit).

La ghişeu era o doamnă deosebit de comunicativă, aşa cum par a fi toate doamnele care vând bilete la loto. Ura succes pe un ton onctuos tuturor clienţilor, d-alea cu „să v-ajute, s-aveţi, să dea Domnu'” etc.

Demult, pe vremea când vânzătorii ambulanţi de loz-în-plic îmbiau (prin cârciumi) studenţii să-şi rişte bursa, un bun prieten mi-a explicat că toţi ambulanţii ăia sunt fie nebuni, fie pe cale să devină. Teoria lui era simplă – nu poţi rămâne sănătos la cap văzând cum apare un necunoscut şi-ţi ia din geantă garsoniera, Dacia 1300 sau excursia la Sovata. Până la urmă, gândul că porţi cheia unei vieţi rezolvate în buzunare te face s-o iei razna.

Amicul părea să ştie destul de multe despre asta, pentru că el nu cumpăra, pur şi simplu, unul sau două lozuri. El juca la loz-în-plic, de exemplu pariind cu ambulantul pe câte câştiguri urmau să iasă într-o serie de cinci (pierdea constant).

De fiecare dată când iau câte un bilet la 6/49, văd cât de prietenoase sunt doamnele de la ghişee, şi de fiecare dată mă întreb dacă e vorba de training din partea companiei sau de speranţa că, cine ştie, dacă ia clientul potul cel mare poate o să-şi aducă aminte cine i-a urat noroc şi o să revină la ghişeu, cu o valiză de roni drept mulţumire, o valiză întreagă, Geto, mă-nţelegi?

Cât de dus cu capul să fii ca să speri la asta?

Am întrebat-o pe doamna respectivă, care sunt sigur că era pur şi simplu amabilă din fire, dacă joacă (să verific în continuare teoria). Mi-a răspuns aşa – şi abia aici e ştirea, doar că textul acesta nu e pentru un program de actualităţi, aşa că-mi permit s-o-ngrop la final:

– Nu mai avem voie. De la 1 ianuarie, a dat Ministerul Finanţelor un ordin şi angajaţii Loteriei nu mai au voie să joace. Nici ei, nici rudele de gradul întâi.

Ştiţi de ce o ştire? Pentru că interdicţia n-are sens decât dacă, în vreun fel, a fi angajat la Loterie ţi-ar putea permite să afli cumva, din interior, cum să câştigi. Sau, aşa, din interior, ai putea influenţa, de exemplu, vreun câştig. Altfel e complet ilogic. Altfel, dacă sistemul este impenetrabil şi corect, nimănui n-ar trebui să-i fie interzis accesul.

Ceea ce mă duce la acest articol din Wired, care descrie experienţa lui Mohan Srivastava, un statistician cu spirit de observaţie din Canada, care a descoperit algoritmul şi elementele de identificare ale lozurilor răzuibile câştigătoare.

Vă las să citiţi articolul, că e oricum mai bun decât ce vă povestesc eu. Doar două lucruri, în încheiere:

1. Lozurile răzuibilie despre care vorbeşte Srivastava? Nu, nu există la noi (da, normal că le-am căutat, ce naiba).
2. Tipul cu presentimentul, despre care vă spuneam la început, acela care a mai cumpărat un bilet cu aceleaşi numere? Mai greşeşte omul.

Şi, pentru că el a dat greş, când era aşa de sigur, poate că nici eu n-o nimeresc cu al meu.

Deci. Cine ştie numerele de la loto?