Ce preț are recuperarea unei taxe de la stat

Experiența unui coleg care s-a străduit să-și recupereze o taxă plătită greșit descrie bolile birocrației de stat din România: lipsită de proceduri și dominată de arbitrariu, confuză, umflată peste măsură, doar ca să-și justifice propria existență și, peste toate, otrăvită de oameni proști și răi.

Colegul meu, care are 3 copii, se pregătește zilele astea de vacanță. Când ai 3 copii, nevastă și socrii aferenți, organizarea unui concediu are magnitudinea unei misiuni NASA. Pe de-o parte, orice amănunt poate da peste cap întregul proiect. Pe de alta, e important să-ți conservi energia, să nu te-mpotmolești în cine știe ce detaliu.

Luni, amicul s-a apucat să le facă pașapoarte noi copiilor. După ce a achitat taxele, a descoperit că pașaportul vechi al unuia dintre copii încă e valabil, așa că a vrut să recupereze banii – 258 de lei pe două chitanțe, 236 și 22. Când ai 3 copii, fiecare bănuț contează.

S-a dus la CEC, unde plătise.

– Aaaa, dar nu la noi, i-a zis funcționara. Mergeți la Pipera, la Pașapoarte.

Zis și făcut, omul s-a pus din nou în mașină, a luat pieptiș traficul bucureștean până hăt, în Pipera. La Informații, funcționara i-a pus frână, și ea.

– Aaaa, dar nu la noi. Mergeți la Pașapoarte în Iorga să vă pună ștampila.
– Păi nu-s și aici Pașapoarte?
– Ba da, dar aici n-avem ștampila.

Colegul a aflat ce are de făcut: o cerere, o copie după buletin, de obținut ștampile „din Iorga” pe chitanțele originale, apoi de mers cu toate la Imprimeria Națională, punct final.

Zis și făcut, omul s-a pus încă o dată în mașină, a luat pieptiș traficul din ce în ce mai vâscos până hăt, în centrul Bucureștiului. La ghișeu, funcționara cu ștampila, adică împărăteasa birocrației.

– Da’ certificatul de naștere în original îl aveți?
– Nu!
– Veniți cu el.
– De ce, doamnă, că nu scrie nicăieri că trebuie?
– Trebuie.

Colegul începe să fiarbă. Când a plătit taxele pentru pașaportul copilului nu i-a cerut nimeni certificatul de naștere, nici în original, nici în copie, nici ștampile și nici alte hangarale nu i-au fost puse-n cale. Acum trebuie să se-ntoarcă acasă după documentul ăsta și să revină cu el la ghișeu, alte ore pierdute în trafic, un lux pe care nu și-l permite, că are de muncit de dimineață până-n seară. Când ai 3 copii, fiecare bănuț contează.

– Dar ce faceți cu certificatul de naștere?
– Se scanează.
– Păi nu vreți să vă trimit eu scan? Că-l am în telefon, gata scanat, dacă-mi dați o adresă de mail…
– Nu, că mie statul nu mi-a făcut adresă de mail și nu vă dau adresa mea personală. Veniți aici cu certificatul în original.

Din nou mașină, trafic, semafoare, caniculă. Timp pierdut, bani irosiți. Revine după un timp în fața aceluiași ghișeu, predă toate documentele.

– Ateptați.

Se așează pe un scaun și stă. Și stă. Și stă, singur în sala de așteptare, miercuri pe la amiază, 10 minute, juma’ de oră, trei sferturi de oră, pentru o scanare și o ștampilă pe o hârtie. E un suplicant suspendat în purgatoriul birocrației românești, un nimic lăsat la macerat în propriile-i gânduri, un supus umil, ținut prizonier în feudalismul românesc nemuritor, bătaia de joc a statului pe care-l întreține prin taxele pe munca lui.

În sfârșit, îi sunt aduse hârtiile. Pe spatele chitanțelor a apărut câte o ștampilă roșie cu o notă scrisă de mână și o semnătură indescifrabilă. Adică așa:

Și așa:

Atât, nici un număr de înregistrare, nimic mai mult, o ștampilă roșie după două zile de luptă.

– Când mergeți cu astea la Imprimeria Națională, să luați și certificatul de naștere al copilului.
– Păi pe site scrie că pot să trimit hârtiile și prin poștă, nu zice nimic de certificat. Nici n-aș trimite certificatul original cu poșta.
– Scrie ce scrie, dar mai bine vă duceți dumneavoastră acolo, lăsați ce scrie. Vă spun eu, face împărăteasa ștampilei, convingător, cu condescendența perversă a torționarului față de victima sa muribundă. Cine să știe mai bine capcanele decât ea, care le și inventează?