Robin Hood – mai trebuie luat doar un pic la pilă

IMDB inventariază peste 100 de filme care s-au ocupat, în istoria cinematografiei, de legenda lui Robin Hood. Cel mai vechi pare să fie unul din 1908, mut şi alb/negru. Cele mai bizare provin, probabil, din China şi India. Cel mai profitabil cred că e unul israelian – în care Robin Hood probabil că face un mic gheşeft în Sherwood, luând de la bogaţi şi dând cu împrumut la săraci. Cel mai original trebuie să fie un soi de karate-western-spaghetti-medieval, italienesc, fireşte, intitulat „Storia di karatè, pugni e fagioli”, lansat în 1973. Şi, până la urmă, cel mai relaxant ar putea fi, de ce nu, cel difuzat în SUA sub titlul „Aventurile erotice ale lui Robin Hood” – probabil că, în acest film, nemernicul de şerif din Nottingham sfârşeşte cu vreun sculament rebel drept pedeapsă pentru toate răutăţile lui (aşa-i trebuie!).

O colecţie zăpăcitoare, ce mai.

Ridley Scott a simţit nevoia să intre şi el pe lista aceasta lungă şi variată, cu propriul său Robin Hood. La atâtea interpretări ale temei, e nevoie de geniu ca să faci diferenţa. Dl. Scott n-o face.

Filmul e imprecis, plin de intenţii bune neduse la bun sfârşit, aglomerat de locuri comune şi panseuri răsuflate. Personajele sunt schematice. Interacţiunea e formală. Logica plânge. Istoria e răsucită. În fine, înseşi legile fizicii sunt în mare suferinţă.

Arată ca un film început de vreo trei ori, de fiecare dată din altă parte, şi lipit provizoriu, pentru salvarea aparenţelor.

Dar, ştiţi ceva? Filmul acesta chiar a fost început de vreo trei ori. Unul dintre scenariştii de la Hollywood relatează pe blogul lui, savuros, ce s-a întâmplat. E instructiv – ne arată cum se petrec lucrurile în lumea aia.

Mai întâi, acum vreo 3 ani, a fost un scenariu original, interesant şi nemaivăzut, numit, provizoriu, „Nottingham”. În acel film, povestea ar fi fost spusă din punctul de vedere al faimosului şerif infam. Acesta ar fi investigat, cu metodele vremii, o serie de atacuri banditeşti în pădurea Sherwood.

Ah, celălalt unghi, cel din care nimeni n-a privit niciodată! Super!

Scenariul a fost cumpărat, a fost angajat Russell Crowe şi, pentru aşa o vedetă globală, a fost contractat un regizor pe măsură: Ridley Scott.

Dar lui Scott nu i-a plăcut scenariul. Scott şi-a adus aminte că a vrut dintotdeauna să facă un film centrat pe arcuri, arcaşi şi săgeţi. Aşa că a fost angajat un nou scenarist, căruia i s-a cerut să rescrie în jurul acestei priorităţi regizorale – ceva cu arcuri, mă-nţelegi? Să fie cu multe arcuri… şi arcaşi. Aşa că s-a rescris.

După care regizorul şi-a dat seama, probabil, că nu face tocmai un documentar şi că-i trebuie, cu adevărat, o idee – şi încă repede, pentru că termenele de producţie începeau să fie depăşite. Lui Scott i-a venit, aşadar, una nouă: şeriful din Nottingham şi Robin Hood să fie, până la urmă, una şi aceeaşi persoană. Un soi de Fight Club medieval – şi cu ceva arcaşi, dacă se poate; arcaşii sunt importanţi. Aşa că s-a rescris din nou, cu un al treilea scenarist.

Dup-aia a renunţat şi la asta, că ar fi fost prea gogonată (plus că ar fi trebuit un alter ego pe măsura lui Crowe, ceea ce cauza major la buget).

Aşa că a rămas un film în care:

• Richard Inimă-de-Leu crapă taman când sperai că devine interesant;
• Robin Hood nimereşte cu săgeata gâţii duşmanului de la 2 km (laser, frate!);
• Regele Franţei mănâncă stridii pe baltă;
• Personajul rău e avansat ministru al guvernului Majestăţii Sale şi se revoltă împotriva Majestăţii Sale imediat, taman când a ajuns în vârful ierarhiei;
• Haiducii din Sherwood sunt, de fapt, nişte copii ai străzii avant-la-lettre, care fură seminţe de porumb din hambare cu vreo 200 de ani înaninte ca porumbul să fie adus din America;
• Magna Charta a fost scrisă de tata lu’ Robin, care era zidar-filozof (aluzie la francmasonerie?)
• Marion e de fapt nevasta lu’ cavaleru’ englez care a murit într-o ambuscadă pusă la cale de personaju’ rău şi a cărui spadă trebuie s-o ducă Robin înapoi la tat’su’ care-i orb şi senil dar se prinde că-l ştie pe Robin de când era mic drept pentru care-i spune să facă el pe fi-su’ şi să fie soţu’ lu’ Marion, chestie care se şi execută pe loc, după care personaju’ rău îl mierleşte pe ăl bătrân cu sabia pe la spate da’ Robin îi trage cu săgeata în gât (de la 2 km). Aţi înţeles?
• Şi, în fine, francezii debarcă în Marea Britanie printr-o operaţiune ca la 6 iunie 1944, sărind pe plajă din vehicule amfibii de asalt cu provă rabatabilă, exact ca pe Juno, Sword, Gold şi Omaha Beach.

Nu vă spun finalul filmului, că poate vreţi să-l vedeţi, totuşi. Vă spun doar că se termină cam a scuză: „and so, the legend begins”. Cu alte cuvinte, la continuare va fi mai bine.

Zi zău.

E ca-n anecdota aceea cu meseriaşii care trebuie să facă un avion şi le iese un boiler. Întrebaţi ce-i cu chestia, ei liniştesc mirările din jur: „lăsaţi, şefu’, că-l mai luăm la pilă”.