Scenă de viaţă în subteran

Bucureştenii sunt claustrofobi. Parcarea subterană de la Inter este mereu liberă, dar bucureştenii preferă să se ia de gulere pentru un loc cât batista pe trotuarele de deasupra. Dar, aşa e, la subsol te striveşte tavanul, pe care-l ştergi cu scăfârlia dacă porţi bocanci cu talpă groasă. Afară, spaţiu, nene, spaţiu la verticală. Nu că ţi-ar folosi la ceva, dar omul e vicitima convingerilor sale – iar bucureşteanul cu atât mai mult.

Ieri seară, automatul de plată din parcarea subterană era stricat. O coadă mică la ghişeul de lângă, unde un bărbat între două vârste îndeplinea operaţiunea taxării. Omul făcea aşa: lua tichetul şi-l aşeza în faţa lui, pe birou. Îşi apuca ochelarii care-i atârnau pe piept, legaţi cu şnur, şi şi-i punea peste urechi, înfingându-i pe sub căciulă. Apuca un pix de pe masă şi scria pe-ndelete, într-un tabel, ora imprimată pe tichet. Lăsa pixul. Scotea ochelarii. Apuca tichetul şi-l băga în cititorul din faţa lui. Îşi înfingea din nou ochelarii pe sub căciulă. Lua din nou pixul şi, după ce citea ora de ieşire, o trecea în tabel. Trecea în tabel, într-o altă rubrică, şi seria tichetului, afişată pe ecran. Îşi scotea ochelarii, lăsa pixul, apăsa un buton, apuca tichetul şi-l aşeza din nu pe birou, în faţa lui, lângă pix. Ridica privirea spre clientul din faţa ghişeului şi-i comunica preţul:

– Şase cin’zeci.

După care scria suma datorată în tabel. Apoi, în sfârşit, lua banii, marca suma pe casa de marcat, număra restul şi înapoia clientului tichetul şi mărunţişul.

Atâta pedanterie justifică o revoluţie. Mă gândeam la căi de răsturnare a regimului opresiv al plăţii tichetelor în parcarea subterană din centru când aşteptam şi eu tichetul.

– Da’ nu merge aparatul? am întrebat. Asta a oprit întreg procesul de eliberare a restului.

– Ä‚sta? Ä‚sta e o poor-căă-rii-e, a făcut, dispreţuitor, omul de la ghişeu, strivind automatul din stânga lui cu o privire încărcată de dispreţ.
– Se strică des?
– Ä‚sta? a repetat omul. Săă-răă-ciia asta? De câte patru ori pe zi!

Rotunjea silabele, umflându-le defăimător la adresa obiectului. Îşi însoţea desconsiderarea cu gesturi scurte din bărbie înspre aparat, ca şi cum acesta ar fi fost nedemn să fie măcar arătat cu degetul.

– Mai e şi bulgăresc, şi-a încheiat omul critica devastatoare.

Mai rău decât atât, să fii un automat bulgăresc de încasat bani de parcare, ce să fie?

– Da’ de ce mai scrii, bre, în tabelul ăla? Nu reţine cititorul toate datele?
– Păi aşa vrea Contablitatea, mi-a explicat omul. Să controleeeze, să veriiiifice dacă numărul de încasări corespuuuunde, dacă nu dispar ticheeeete, dacă sunt luaţi toţi banii conform numărului de taloaaaane… Omul făcea gesturi largi, lungind cuvintele, ca să sublinieze futilitatea suspiciunii Departamentului Contabilitate.

Carevasăzică, în vreun birou de la Intercontinental, vieţuieşte o fiinţă care ia salariu doar ca să verifice dacă nu carecumva a numărat greşit un computer. Îţi vine să strigi fie Libertate! fie Demenţă!

Pe de altă parte, să luăm în calcul şi faptul că e vorba de un computer bulgăresc. Toată lumea ştie că orice e posibil cu un computer bulgăresc. Poate că mâine începe să dea restul în castraveciori muraţi (şi ascunde tichetele, să le folosească drept îngrăşământ).

Afară, parcangiii sunt mai eficienţi. Acceptă oricât le dai, cu condiţia să fie mai mult de 5 lei. Computerele lor sunt ei înşişi. Sunt computere româneşti, pe aurolac. Cu totul altceva.