Înspăimântătoarea neclintire în abuz a Rusiei, văzută de marchizul de Custine în 1839, e aceeași până azi

Cu destulă rușine, mărturisesc că de-abia acum am descoperit fascinanta serie de scrisori ale marchizului de Custine din Rusia. Mi-a recomandat-o un cititor (mulțumesc, Călin Tătar) la o postare mai veche despre ce mai e de citit ca să înțelegem autocrația de la Răsărit.

Pe la 1839, acest aristocrat francez cu nume fistichiu – Astolphe-Louis-Léonor de Custine, Marquis de Custine – dezgustat de ipocrizia și agitația „Monarhiei din iulie”, face o călătorie la Sankt Petersburg și Moscova. Însă, „plecat în Rusia cu gândul de a căuta acolo argumente împotriva guvernării reprezentative, mă întorc de acolo partizan al constituțiilor”, recunoaște el.

În periplul său, marchizul se dovedește un observator analitic excepțional. Sub forma unor epistole către prieteni imaginari, de Custine extrage esența Rusiei: autoritarism abuziv, înapoiat și, cu atât mai îngrozitor, un colaboraționism năucitor al victimelor înseși cu regimul care le refuză libertatea.

Dar cea mai înspăimântătoare particularitate a Scrisorilor… este că au rămas permanent actuale, de aproape 200 de ani încoace. Cartea a fost interzisă de regimul țarist, dar și de bolșevici, și mă aștept să fie interzisă și de regimul putinist, dacă nu carecumva o fi fost deja. Ce scria despre țarism a devenit valabil și pentru bolșevism iar acum, din păcate, merge și pentru putinism. Înspăimântător este că societatea și sistemul politic rus nu reușesc deloc să evolueze, să se modernizeze decât pentru a adopta măsuri și mai eficiente de asuprire a poporului – care, în egală măsură, se supune cu același fatalism neclintit la abuzurile care-l țintuiesc în înapoiere.

După doar câteva pagini din Scrisori m-a frapat actualitatea unui prim paragraf, așa că am pus un semn de carte, cu gândul să mă întorc la el mai târzu. Câteva pagini mai departe, altul, apoi altul, și încă unul, și tot așa. Până la final, cartea mea însemnată arată așa:

Vă las, mai jos, doar câteva din aceste paragrafe. Scrise în urma călătoriei din 1839, ele mi se par pefect valabile și azi.

━─━────༺༻────━─━

Nimic nu poate discredita autoritatea în cazul unui popor pentru care supunerea a ajuns o condiție a vieții. Au fost oameni care adorau lumina. Rușii adoră eclipsa: cum li s-ar putea deschide ochii vreodată? Nu spun că sistemul lor politic nu produce nimic bun; spun doar că tot ce produce el costă scump. Nu de azi, de ieri se miră străinii de dragostea acestui popor pentru propria-i sclavie.

━─━────༺༻────━─━

În Rusia, puterea, deşi nemărginită, are o teamă nesfârșită de blam, sau doar de sinceritate. Toţi cei care s-au născut ruşi sau vor să trăiască în Rusia se învoiesc să nu sufle o vorbă despre absolut nimic. Aici nu se spune nimic, deşi totul se ştie: conversaţiile tainice ar putea fi deosebit de interesante; dar cine şi le îngăduie? A cugeta, a chibzui cu discernământ înseamnă a deveni suspect.

━─━────༺༻────━─━

[…] cel mai mare rău pe care Rusia îl indură, absenţa libertății, se zugrăveşte până şi pe obrazul suveranului, care are mai multe măşti, dar nici un chip. Căutaţi omul? Nu-l veţi afla decât pe împărat.

━─━────༺༻────━─━

De la Petru I încoace, problema de rezolvat pentru oamenii care conduc Rusia a fost aceea de a profita de progresele administrative ale naţiunilor europene pentru a cârmui şaizeci de milioane de oameni în manieră orientală.

━─━────༺༻────━─━

Mi se spune: „Am fi bucuroşi să putem să ne lipsim de samavolnicie, am fi chiar mai bogaţi şi mai puternici; dar avem de a face cu popoare din Asia.” În acelaşi timp se gândeşte: „Am fi bucuroşi să ne putem dispensa de a mai vorbi despre liberalism şi filantropie, am fi chiar mai fericiţi şi mai puternici; dar ne este dat să purtăm negocieri cu guvernele Europei.” Iar aceste guverne sunt detestate, temute şi linguşite.

━─━────༺༻────━─━

Tăcerea este indispensabilă asupririi. Într-o cârmuire absolutistă, unele indiscreţii echivalează cu o crimă de înaltă trădare. Dacă printre ruşi se întâlnesc diplomaţi mai buni decât la popoarele cu civilizaţia cea mai înaintată, acest lucru se datorează faptului că ziarele noastre îi ţin la curent cu tot ceea ce se petrece şi se plănuieşte la noi, şi că în loc de a tăinui, cu prudenţă., slăbiciunile noastre, noi le dezvăluim, pătimaş, în fiece dimineaţă, pe când, dimpotrivă, politica lor bizantină, urzind in umbră, ne ascunde cu grijă ceea ce gândesc, ceea ce se face și ceea ce este de temut la ei. Noi păşim în văzul lumii, ei înaintează pe furiş: jocul nu este egal. Neştiința în care ne lasă ne orbeste; sinceritatea noastră îi luminează. Noi avem slăbiciunea limbuţiei, ei au tăria tainei; iată în ce constă mai cu seamă dibăcia lor…

━─━────༺༻────━─━

Suveranii care stăpânesc astăzi acest sacru adăpost al despotismului oriental spun că sunt europeni, fiindcă i-au alungat din Moscova pe calmuci, fraţii lor, tiranii şi învăţătorii lor; să nu le fie însă cu supărare, dar nimic nu semăna mai mult cu hanii din Sarai, decât vrăjmaşii şi urmaşii lor, ţarii Moscovei, care le-au luat până şi numele. Ruşii îi numeau ţari pe hanii tătari. Despre aceasta, Karamzin povesteşte: „Acest cuvânt nu este prescurtarea latinescului Cezar, cum cred, fără temei, mai mulţi învăţaţi. Este un străvechi cuvânt oriental, pe care noi l-am cunoscut prin traducerea slavonă a Bibliei: dat mai întâi de noi împăraţilor din Răsărit, iar apoi hanilor tătari, cuvântul înseamnă în persană tron, autoritate supremă, şi poate fi intâlnit în terminaţia numelor purtate de regii din Asiria şi Babilon, cum ar fi Falasar, Nabonasar etc.” Iar în nota din subsolul paginii, mai adaugă: „Vezi Boyer, Origine russ. În traducerea noastră din Sfânta Scriptură, se scrie Kesar în loc de Cezar, iar Ţar este cu totul alt cuvânt.”

━─━────༺༻────━─━

Dacă m-ați fi însoţit în această călătorie, aţi fi descoperit împreună cu mine, în străfundurile sufletului poporului rus, pustiirile fatale lăsate de puterea samavolnică, împinsă până la ultimele ei consecinţe: mai intâi, nepăsarea crudă faţă de sfinţenia cuvântului, faţă de adevărul sentimentelor şi de dreptatea faptelor; apoi, minciuna biruitoare în toate acţiunile şi învoielile din viaţă; lipsa cinstei, reaua-credinţă, înşelăciunea sub toate formele; într-un cuvânt, simţul moral e tocit. Văd, parcă, o procesiune de vicii scăpând din Kremlin prin toate ieşirile pentru a inunda Rusia.

━─━────༺༻────━─━

Și alte popoare au îndurat asuprirea, dar poporul rus a iubit-o; și o mai iubeşte încă. Nu este oare caracteristic acest fanatism al supunerii? Nu se poate totuşi nega că această manie populară nu devine uneori, prin excepţie, principiul unor fapte sublime. În această ţară neomenoasă, dacă societatea a deformat omul, nu l-a şi micşorat. Acesta îşi duce câteodată josnicia până la eroism; nu e bun, dar nu-i nici meschin: acelaşi lucru se poate spune şi despre Kremlin. Nu-ţi face plăcere să-l privesti, dar te umplu de frică. Nu-i frumos, dar e cumplit, cumplit ca domnia lui Ivan al IV-lea.

━─━────༺༻────━─━

Ar trebui ca un împărat al Rusiei să fie un înger, sau cel puţin un om cu însuşiri alese, pentru a-și păstra mintile şi după douăzeci de ani de domnie; dar uimirea şi groaza mă cuprind şi mai mult când văd că demenţa omului care exercită tirania se transmite atât de uşor oamenilor care o îndură; victimele ajung cei mai zeloşi complici ai călăilor lor. Iată ceea ce înveți Rusia.

━─━────༺༻────━─━

…Petru I şi Ecaterina a II-a au dat lumii o lecție măreață și folositoare, pe care a plătit-o Rusia; ne-au demonstrat că despotismul nu este nicicând mai de temut decât atunci când pretinde că face binele, căci atunci îşi închipuie că prin intenţii îşi face iertate faptele cele mai revoltătoare: iar răul oferit drept leac nu mai cunoaşte margini. Crima făţişă nu biruie decât pentru o zi; virtuţile înşelătoare, în schimb, zăpăcesc pe veci minţile popoarelor. În cele din urmă, uluite de accesoriile strălucitoare ale crimei şi de gloria unor nelegiuiri justificate de eveniment, popoarele cred că există două ticăloşii şi două morale, şi că necesitatea, raţiunea de stat, cum se spunea odinioară, îi dezvinovățeste pe criminalii de neam mare, care n-au trebuit decât să se priceapă cum să-şi împace excesele cu patimile țării. Tirania mărturisită m-ar înspăimânta mai puțin, în comparaţie cu asuprirea deghizată în iubire de ordine.

━─━────༺༻────━─━

În străfundurile poporului rus fierbe o ambiţie dezordonată și imensă, de felul celor care nu pot încolţi decât sufletul asupriţilor, hrănindu-se din nefericirea unui popor întreg. Poporul acesta, precumpănitor cuceritor şi avid din cauza atâtor privaţiuni, îşi ispăşeşte dinainte, la el acasă, printr-o supușenie înjositoare, speranţa de a-şi exercita tirania in alte ţări; faima şi bogăţia pe care le aşteaptă îl fac să nu vadă ruşinea pe care o îndură, şi, pentru a se spăla de jertfirea nelegiuită a oricărei libertăţi publice şi individuale, sclavul îngenuncheat visează să stăpânească lumea.

━─━────༺༻────━─━

Rusia vede în Europa o pradă ce îi va fi cedată, mai devreme sau mai târziu, prin vrajba dintre noi; ea ațâță anarhia din țările noastre, în speranța de a profita de pe urma unei corupții pe care o încurajează, fiindcă îi este prielnică intențiilor pe care le are: altfel spus, istoria Poloniei, reluată în proporții mari. De ani în șir, Parisul citește gazete revoluționare, din toate punctele de vedere, plătite de Rusia. „Europa, se spune la Petersburg, o ia pe urmele Poloniei; se sleiește într-un liberalism zadarnic, în vreme ce noi ne păstrăm puternici, tocmai pentru că nu suntem liberi; să ne mai răbdăm încă jugul și îi vom face pe ceilalți să plătească pentru rușinea noastră”.

━─━────༺༻────━─━

Văzându-le chipurile şi gândindu-mă la ce înseamnă a exista pentru aceşti nenorociţi, mă întrebam ce i-a făcut omul lui Dumnezeu pentru ca şaizeci de milioane din semenii lui să fi fost osândiţi să trăiască in Rusia.

Exact cum notează Gabriel Liiceanu: „Cea mai bună descriere a unui coșmar al istoriei care durează de secole. O carte căreia posteritatea îi confirmă cumplita actualitate.”

De citit/de recitit.