Tabla înmulţirii pagubelor

„BUCUREŞTI (MEDIAFAX) – Ministrul Administraţiei şi Internelor, Vasile Blaga, a spus, marţi, la videoconferinţa cu prefecţii, că pagubele inundaţiilor vor fi mai mari de 0,6% din PIB […] anunţând că se va apela la Fondul de Solidaritate al UE.”

0,6 din PIB, adică aproape 750 de milioane de euro. Suma mi se pare oarecum umflată, iar ministrul Blaga nu a explicat cum a ajuns la ea. Poate că e o exagerare politicianistă cu adresă spre Bruxelles, FMI şi Banca Mondială, cine ştie („uite, d-aia nu putem atinge ţinta de deficit, îndurare!”).

Dar, fie, să zicem că e chiar aşa. Pagube de 0,6%. Ce urmează?

În România, cred că nimic. Să vedem cum a fost la alţii.

La mijlocul secolului trecut, râul Po (Italia de Nord) s-a revărsat catastrofal. Inundaţiile provocate de Po nu erau ceva nou, dar lucrurile s-au agravat în timp, din cauza defrişărilor masive din zonă, a asanării luncilor şi a excavării de pietriş din albie (30 milioane de metri cubi anual).

În toamna anului 1951, după o săptămână de ploi neîncetate, debitul râului Po a crescut de aproape 10 ori, de la 1.300 la aproape 12.000 mc/s (adică de două ori mai mult decât cascada Niagara, dacă vreţi). Din cauza geografiei locului (Po traversează o câmpie largă) apa a acoperit suprafeţe uriaşe – aproximativ 1.000 de km² (Bucureştiul are 200 de km²). Peste 200 de mii de oameni au fost direct afectaţi de inundaţii. 1.000 au murit. A fost o catastrofă de proporţii biblice.

Reacţia autorităţilor? Mai multe diguri, mai înalte, ranforsate cu beton. Rezultatul? Viiturile au devenit mai rapide – ca atunci când deschizi robinetul unei ţevi prin care apa curge cu presiune. Nu există construcţie care să poată rezista, an de an, la asemenea forţe precum cele degajate de un râu devenit fluviu peste noapte. Din când în când, digurile au cedat iar efectele au fost, din nou, catastrofale: 70 de morţi în 1994; 25 în 2000.

Aşadar, încercarea oamenilor de a se opune râului a dat greş. Ce era de făcut?

În 2001, guvernul italian a decis să se alieze cu râul, în loc să lupte împotriva lui. A fost conceput un plan amplu de reîmpădurire (cu plopi şi sălcii). Au fost identificate zone-tampon care să fie lăsate râului, atunci când acesta se revarsă. Construcţile şi agricultura pe surafeţele expuse riscului anual de inundaţi au fost interzise.

Râul Po este acum privit ca un tot. Autorităţile înţeleg că tot ce se întâmplă în amonte, inclusiv pe afluenţi, are un efect direct (şi major) asupra segmentelor din aval.

E un program ce se va întinde pe zeci de ani, dar pare să dea, deja, rezultate. O combinaţie între un sistem eficient de avertizare în caz de inundaţii şi crearea de zone tampon, în amonte, a făcut ca, timp de 10 ani, să nu mai existe victime la revărsările râului Po.

Revenind la România şi la ce se întâmplă acum pe Siret şi pe Prut. Ştim ce dezastru ecologic s-a petrecut aici în ultimii 20 de ani. Au fost tăiate pădurile fără milă. Albiile au fost excavate în mod barbar. S-a construit haotic, în locuri în care râurile acestea se revarsă oricum de milenii. Locul arată ca sub ocupaţia unei tagme de jefuitori care nu dau doi bani pe ţara pe care o împilează.

Degeaba despăgubirile, degeaba ajutoarele. La anul, sau peste doi ani, sau la următorul front de ploi masive, va fi la fel.

Decât să plângă acum, mai bine oamenii ar fi scos furcile şi coasele când le-au fost retezaţi arborii de pe dealuri – sau, poate, ar fi fost mai bine să nu-i taie ei înşişi.

Dar să zicem că oamenii locului sunt săraci şi cu minţile întunecate de foame şi mizerie. E greu să le ceri responsabilitate şi reacţie când n-au ce pune pe masă copiilor.

Dar ţara are un Guvern, de la care se aşteaptă să facă ordine şi să urmărească binele general al societăţii. Dacă ar avea viziune, Guvernul – indiferent de ce coloratură politică – ar pune la punct, ar iniţia şi ar urmări aplicarea unui plan de reîmpăduriri. Ar trebui interzisă excavarea albiilor. Ar trebui interzise construcţiile în zonele inundabile. Ar trebui lăsate anumite suprafeţe libere, pentru revărsarea acestor râuri.

Şi ar trebui stârpiţi baronii locali, finanţatori ai partidelor de guvernământ. Ei sunt primii responsabili pentru dezastrele repetate din zonele inundabile.

Altfel, putem face de pe acum înmulţiri pentru fiecare an ce va urma. 0,6% din PIB săptămâna aceasta, 0,6% peste câteva luni, 0,6% x 4 la anul, pentru inundaţiile fiecărui anotimp, şi tot aşa.

Tot să taie Guvernul salarii şi să crească taxe, impozite şi biruri, ca să acopere pierderile. Ce să-i faci, dom’le, a fost de la Dumnezeu, puteam noi anticipa că o să fie inundaţii?

Păi, da, puteaţi.