Teroarea

– Salutare, dom’ Vlad.

Vocea portarului e diferită în această dimineaţă. Sunetul e mai bolborosit, oarecum vătuit, silabele, chiar mai imprecise ca de obicei. S-a accentuat şi pelticăreala, parcă. Orbitez în jurul lui, pretextând un drum spre cutia poştală, ca să-l întorc spre lumină.

Portarul are o faţă plină de gâlme, umflată neregulat, zgâriată şi julită, cu coji abia prinse. Are lovituri pe frunte, la capătul uneia dintre arcade, sub ochi, în barbă şi pe maxilar, ba chiar şi o bucată de piele lipsă unde se-mbină nasul cu obrazul. Are o buză dublă şi un ochi închis pe jumătate. Luceşte tot, gălbior pe ici pe colo, e dat cu ceva tetraciclină, poate şi un pic de rivanol. Nu s-a bărbierit de vreo trei zile şi o să mai stea aşa cel puţin o săptămână, că n-are cum deosebi barba de coji.

Arată ca şi cum ar fi scăpat dintr-un blender.

– Aoleu, ce-ai păţit, bre?
– Eee… face portarul, despicând în acelaşi timp aerul cu mâna dreaptă, ca şi cum ar vrea să arunce o mizerie peste umăr. Cum ar veni, nu contează, ce-a fost, a fost, să lăsăm, locatarul să poftească la lift şi să-l lase în durerea lui în pace.

– Cum adică, eee, zi ce ţi s-a întâmplat, ai băut, te-ai bătut?
– Am căzut pe gheaţă, explodează răspunsul. La piaţă, aveam două sacoşi şi am alunecat.
– Păi aşa rău?
– Păi ce! face portarul.

Sunt nelămurit.

– Da’ cum, mă, Petre, ai căzut pe faţă, n-ai pus mâna?
– Dacă aveam sacoşile?
– Aşa, şi nu le-ai dat drumul?

Tace. Nu mă priveşte. Fierbe.

– Mă, Petrică, da’ ce, ai căzut cu repetiţie? Că eşti făcut zob pe toate părţile!
– Eee, ia mai lasă-mă! se-nfoaie portarul, şi-mi întoarce spatele. Gata, discuţia s-a terminat, nu pot să mă prefac că nu-i bătut, să mă fac că nu-l văd? Dacă zice că a căzut, să-l cred şi gata, el mai bine de-atât n-a putut imagina ca explicaţie, şi nici nu credea că o să i se pună atâtea întrebări, să fie atât de limpede, atât de repede, că spune o minciună.

Mai târziu, administratorul:

– De fapt, eu cred că l-a bătut nevastă-sa, săracul.