Tatăl meu n-a văzut-o pe Nadia dând peste cap tabela de la Montreal. Trebuia să stea în întuneric, întins în pat, încercând degeaba să adoarmă. Probabil că asculta ţipetele de bucurie din celelalte camere şi se întreba ce lovituri or mai fi dat fetele la Olimpiadă – dar, n-avea ce face, urma să afle abia dimineaţă, la plimbare.
Eu eram cel care nu-l lăsa să se uite. Aveam somnul uşor şi mă trezea orice, fie şi lumina palidă a schimbărilor de cadru din acele arhaice transmisiuni televizate transoceanice. Tata nu putea deschide televizorul, nici măcar fără sunet, pentru că m-ar fi trezit. Chiar dacă eram în vacanţă cu el, la Vatra Dornei, regulamentul rămăsese neschimbat – la ora 2 dimineaţa, nu conta că Nadia plutea irepetabil, făcând lumea-ntreagă să-şi ţină respiraţia; copiii de 9 ani n-aveau voie să stea treji, trebuiau să doarmă. Aşa că tatăl meu înţelegea bucuriile Olimpiadei doar din ce mai răzbătea prin pereţii hotelului – şi din relatările entuziaste ale celorlalţi vilegiaturişti, a doua zi. Olimpiada era secundară în comparaţie cu datoria lui faţă de mine.
Aceea a fost cea mai frumoasă vacanţă pe care am petrecut-o vreodată. Tata şi cu mine, împreună, de dimineaţă până seară – şi chiar şi-n somn ştiam că e cu mine şi că-mi oferă tot timpul lui. În ciuda Nadiei şi a oricui altcuiva. Eu cu el eram irepetabili, atunci şi acolo – orice altceva putea fi revăzut, repovestit.
Atunci am învăţat următoarele:
– că pe toate veveriţele din lume le cheamă Mariana
– că veveriţele se dau în vânt după nuci şi că ţi se urcă şi-n cap dacă acolo pui miezul
– că parcurile trebuie să aibă fanfară, dacă vor să fie parcuri adevărate
– că albinele trebuie salvate când se-ncurcă în perdele
– că fragii sunt mai buni dacă-i mănânci cu smântână
– că nimic nu-i mai frumos ca obcinele Bucovinei
– că bondarii sunt simpatici
– că ciupercile sunt cu atât mai otrăvitoare cu cât sunt mai colorate
– că pietrele plate, aruncate pieziş pe râu, saltă miraculos
– că o văcuţă înţelegătoare se poate mulge şi de către un orăşean de 9 ani, chiar dacă e mort de spaimă
– că şi căţeii pot râde când te rostogoleşti cu ei prin iarbă
– că a dormi după-amiaza pe o păşune, printre flori, este fericire pură
Umblând în doi pe dealurile molcome din jurul Dornei, în căutare de plante pentru un ierbar, tata, profesor de istorie, îmi spunea poveşti nemuritoare în care eroi erau nişte tipi formidabili, precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazu, Mircea cel Bătrân şi alţii asemenea. Era o enciclopedie zâmbitoare pe care o răsfoiam cu nenumărate întrebări. Cred că acela a fost cursul vieţii lui – eu eram cel mai important elev, unicul, o clasă cu un singur student, acordându-i toată atenţia.
Şi el era fericit.
****
Un sondaj Gallup realizat la începutul acestui an arată că, în România, aproape jumătate dintre copii spun că petrec, în medie, o oră pe zi împreună cu părinţii. Sondajul a fost cerut de Romtelecom, care a lansat o campanie numită „Timp pentru copii„, prin care încearcă să sensibilizeze părinţii să comunice mai mult cu cei mici.
Organizatorii m-au întrebat dacă aş vrea să scriu în sprijinul acestei idei. Am spus că vreau să suţin campania (puteţi observa, fireşte, bannerul din dreapta) şi am spus că da, voi scrie.
Apoi mi-am adus aminte că eu nu sunt părinte. N-am copii. M-am întrebat cum aş putea da eu sfaturi părinţilor, cum i-aş putea eu învăţa cum să-şi crească şi cum să vorbească cu copiii lor. Poate că nu sunt eu cel mai nimerit să fac asta, nu?
Dar, ştiţi ce? era un dubiu neîntemeiat, pentru că lua în considerare numai unul dintre poli. Comunicarea este însă între cel puţin doi. Iar eu, chiar dacă nu sunt tată, n-am uitat cum era să fiu copil; ba, mai mult, am experienţa unei copilării în care s-a comunicat cu mine amplu, consistent şi fermecător. N-am nici o îndoială că acea copilărie m-a format şi mi-a definit viitorul. M-a definit aşa cum sunt acum.
De exemplu, unora le place cum scriu. În zilele bune, şi mie îmi place 🙂 Scriitura mea are însă originile în poveştile nemuritoare cu tipi formidabili pe care mi le spunea tata. Accesul la o enciclopedie pe înţelesul meu, atât de devreme, mi-a provocat curiozitatea. Am început să citesc mult, nesăţios, ca să-mi completez poveştile – apoi să intru în alte lumi, să mă transport prin puterile mele în imaginarul istoriilor şi întâmplărilor nemaipomenite aflate la îndemâna mea, în bibliotecă. Apoi am vrut să creez eu însumi lumi, aşa cum reuşeau scriitorii. Asta, desigur, nu mi-a ieşit prea bine, aşa că m-am făcut jurnalist, deci scriu numai despre ce fac alţii 🙂 Pentru asta, aveam nevoie de spirit de observaţie, iar acesta tot de tata mi-a fost ascuţit, în lungile noastre plimbări pe te miri unde, în locuri pline de detalii relevante.
Cred că nimic nu poate înlocui cu adevărat timpul petrecut de un copil cu părinţii lui. Aceasta este experienţa care-i va da forma de adult. Tot restul vieţii, el va şlefui ce-a primit în copilărie, dar probabil că nu-şi va putea schimba niciodată, fundamental, forma iniţială.
Încă ceva. Îmi permit să le spun părinţilor că a comunica cu copilul lor nu înseamnă în nici un caz a sta împreună cu el, undeva, fiecare cu treaba lui. Nu înseamnă a „locui” împreună (acesta e sensul corect al constatărilor din sondajul comandat de Romtelecom). Le spun asta din experienţa mea de copil, evident. Sondajul e îngrijorător. Prea mulţi părinţi nu-şi găsesc timp să vorbească, să se joace – pur şi simplu să-şi înţeleagă copiii. Mulţi cred că a duce copiii de colo-colo cu maşina, a-i lăsa în ţarcul cu bile colorate în timp ce ei, adulţii, mai stau de vorbă la o cafea, pe margine, înseamnă că au făcut ceva împreună.
N-au făcut. Copiii au nevoie de poveşti, de umblat hai-hui cu tatăl sau cu mama, de hrănit veveriţele împreună, de aruncat pietre plate în apă, aşa cum îi învaţă tatăl că se face.
Au nevoie să stea cineva de vorbă cu ei, cu adevărat. Au multe întrebări şi au nevoie de răspunsuri. Eu n-am uitat că le-am primit, la timp.
Apoi, cred că părinţii veritabili, cam la fel ca marii oameni de stat, au de fapt un soi de conştiinţă a istoriei. Ei înţeleg instinctiv că investesc energie, creativitate şi viziune în prezent pentru un viitor pe care-l oferă, de fapt, altcuiva. La un moment dat, cineva îi va judeca după ce au făcut şi ce n-au făcut cu ani în urmă.
31 comentarii Adaugă comentariu
da, iar intre timp vindem mirifica reclama la internetul de mare viteza, unde copilul pleaca in armata 6 luni, sa joace pe computer, ca are internet de mare viteza. se cam bat cap in cap
inseamna a locui ” dimpreuna „
V-am inteles.
Imi aplec, tacut, alaturi de dumneavoastra, fruntea in fata parintilor, cei de pe pamant sau cei din gand, nostri!
Mare dreptate ai cand spui ca . Si sunt convins de faptul ca „acea copilărie m-a format şi mi-a definit viitorul”. Da’ uite ca putini inteleg lucrurile astea si le mai dau importanta. Si uite din acelasi motiv plec eu dimineata devreme la servici, ca sa pot veni tot devreme acasa si sa stau cu gaza aia mica si zambitoare numita Matei. Pentru ca vreau ca la varsta maturitatii sa aibe amintiri cel putin la fel de placute ca si tine! 😉
Frumos scris ! Erau alte timpuri totusi, cand un televizor (alb-negru) si 10 minute de ‘Mihaela’ insemnau distractia maxima. Atunci aveam cartile, revistele ‘Pif’ si ‘Rahan’, incercam sa invatam franceza doar ca intelegem ce scria acolo. Azi, in toata povestea asta au o parte de ‘vina’ si copiii carora li se pare mai ‘cool’ Internetul decat orice povesti batranesti cu Stefan cel Mare. Vremurile par a se intoarce (economic si politic) asa ca imi revizuiesc bugetul, tai cheltuielile cu cablul TV, Internet si altele si ma pregatesc de bucuria (regasita) a cititului. Parintii vor avea de acum timp sa stea cu copiii…
Nu stiu cum au copilarit altii. In ceea ce ma priveste, sunt constienta ca, in ciuda unor privatiuni ale fostului regim, parintii nostri nu au trait nici o clipa spaima ca ar putea ramane fara serviciu, fara casa, fara niste minime economii la CEC. Stresul resimtit de parintii din ziua de azi, din cauza job-ului, ratelor si frustrarilor de zi cu zi, se rasfrange asupra copiilor. Care vor deveni acelasi gen de parinti.
Cata dreptate ai, Vlad. Fiul meu, Rares, de 7 ani mi-a spus intr-o zi: „Cum sa inteleg lumea asta, daca nu mi-o arati tu?”….
Tatal meu a „tras” cu dintii de timp; si a gasit timp sa ma ia pe umerii lui si la „Mos Gerila”, si la „1 Mai”, sa imi arate ca pamantul este rotund fiindca pleci dintr-un loc si mergand aiurea poti sa ajungi in acelasi loc, sa imi arate cum se pune o samanta in pamant si cum ca trebuie sa am rabdare si sa nu stau toata noaptea cu ochii pe pamant ca sa vad ca iese un firicel verde, sa imi explice seara ca acele pete albe de pe camasa lui albastra erau pete de sare fiindca transpira, cum sa imi lustruiesc pantofii si … du-te la mama sa iti arate cum se calca dunga :).
Tatal meu a fost intr-o proportie mai mare „finantator” si intr-una mai mica parinte. Mama – casnica in cea mai mare parte a vietii – a fost mai mult parinte si mai putin „finantator”. Mama a fost cea cu care m-am plimbat cel mai mult, la propriu si la figurat.
Dar asa erau vremurile : el muncea „acolo”, ea muncea acasa. Ea alegea cartile pe care ajunsesem sa le punem, stiva, si pe sifonier, ea alegea creioanele pentru mazgalelile copilariei, ea alegea piesa de teatru la care sa ma duca tata dumminica, ea alegea parcul unde sa tata vaslea, plimbandu-ne cu barca, ea alegea culoarea camasii (ai grija, sa nu fie tipatoare dar nici de inmormantare si vezi, trebuie sa se potriveasca cu pantalonii), ea imi arata cum se framanta aluatul (si spunea „pardon” cand cate o picatura de sudoare cadea in aluatul din lighean si spunea gata de acum sa nu intri ca se lasa si nu mai ies cozonacii).
El impartit intre „serviciu” si casa, ea impartita in casa, intre noi.
Alte vremuri. Eu am fost un copil fericit fiindca parintii mei au satiut ca nu trebuie sa imi „atarne cheia de gat”. Dar au venit si vremurile astea … si parintii au uitat sa fie parint si au „atarnat cheia” de gatul copiilor si „copiii cu cheia de gat” au facut si ei copii carora le-au atarnat cheia de gat, copii care la randul lor … etc. Ceea ce vedem acum este rezultatul alienarii noastre ca neam – sunt generatii intregi peste care s-a asternut neputinta de a fi parinte. Nu mai stim sa ne crestem copii. Nu mai avem „cu ce” …
@Valentin – ba sa stii ca nu e rau nici cu cheia de gat. Totul este insa ca parintele, atunci cand a sosit de la servici sa isi faca timp macar o ora sau doua ca sa stea cu copilul. Si sa ii raspunda la intrebari sau sa ii puna intrebari despre lume si despre ce are in jur. Si crede-ma ca orele alea raman in amintirea ta foarte fain. Sunt pietrele pretioase ale sufletului! 😉
@artistu Se poate sa fi fost o exprimare vaga. Dar nu am gasit alta forma pentru „indiferenta” – „indiferenta” mi s-a parut cam „tare”.
Erau vremuri in care unul dintre parinti (mama, bineinteles) era tot timpul cu copii.
Apoi a venit vremea in care unul dintre parinti era in schimbul I si celalalt in schimbul II.
Apoi a venit vremea in care parintii lipseau, amandoi, dar lasau portia de mancare de incalzit, cartea pe care sa o rasfoiesti (si cheia cu snur, de gat). Si cand veneau aveau grija.
Apoi, au lasat doar banii pentru pateuri, apoi au uitat ca atunci cand s-au intors sa-l mai intrebe cum i s-a parut cartea, apoi nu au mai cumparat cartea fiindca, copilul era mai mult „cu gasca” … si asa, incet, incet, generatie cu generatie, „cheia de gat” s-a transformat in izolarea de acum.
„Cheia de gat” inseamna pierderea intelesului de „parinte” si, in final, indiferenta (pentru viitor) .
O ora sau doua … pe vremuri era parintele, era bunicul, era dascalul de romana, etc. Parintele a devenit mai mult „Finantator” grabit, bunicul, sau nu mai intelege ce se intampla sau este si el o generatie „cu cheia de gat” deci insensibil, dascalul este profesor iar etc-ul a disparut.
Cred ca este nevoie de generatii, ca timp, pentru a invata din nou sa ne crestem copii. Si de o anume societate fiindca cea de acum si de aici este destul de … nepermisiva.
Cred ca „educatie” nu insemna (numai) prezenta ci mai mult atitudine. Fiindca, asa cum bine spui, chiar si cu cheia de gat un copil poate fi facut fericit de parintii lui. Daca parintii mai au acele „nestemate” despre care vorbesti.
Eu unul sunt parinte si ii ofer Mateiului meu „nestemate” si ii invat pe toti cei care sunt parinti, sa faca la fel. Insa indiferenta intr-adevar e din ce in ce mai mare! 😉
cele mai frumoase amintire sint cele cind ma ducea tata pe munte si ma invata ca trebuie sa respect regulile ca muntele se razbuna daca nu-l respecti ori ziua cind am terminat de invatat alfabetul si m-a dus de mina la biblioteca de copii si m-a inscris si am citit prima carte. de atunci tovarasul meu este cartea si ma mindresc cu biblioteca mea de cel putin2500 de volume. am insa o mare tristete toti copiii mei citesc f. putin desi m-am straduit sa le transmit dragostea mea pt citit
au rectific cele mai frumoasa amintiri
Citind asta imi dau seama ca si eu am fost unul dintre copiii aia cu care parintii au petrecut foarte putin timp, poate nu chiar o ora pe zi, dar totusi foarte putin. Nu ii condamn, munceau mult (eram 3 copii, ne descurcam greu), dar si in putinul timp liber, locuiam in aceeasi casa. Atat. Nu se poate spune ca petreceam timp impreuna.
Dincolo de profesia de parinte, in care investesc dupa cum spui, umblind hai hui si aruncind pietre in balta, mi-ai amintit de BUCOVINA- http://plecatdeacasa.blogspot.com/2009/11/gura-haitii-calimani-patriarhal.html!!
Cu respect.
Frumos ai scris! Si eu am 2 copii, full time job si, chiar daca o sa primesc rosii in fata, nu pot sa ma abtin sa spun ca: ba da, se poate si in zilele noastre! Se poate sa gasesti timp pt copii, sa stai sa faci lucruri cu ei. Nu vor ceva complicat ci asa cum s-a spus mai sus: sa le arati lumea. Se poate sa lasi naibii tel in masina si sa vb cu copilul, sa-i arati strazile, sa faci un joc de cuvinte. Se poate sa ii ai pe cap cand faci treaba si sa le imparti sarcini, nu sa-i uiti la calculator. Se poate sa-i plimbi printr-o padure si sa observi natura…etc. E obositor, de multe ori ingrozitor daca stai sa te gandesti cate facturi ai de platit, rufe, mancare dar de ce i-ai mai facut daca n-ai deschiderea necesara? Daca nu poti sa explodezi de bucurie cand vezi cat de frumos cresc? Daca nu observi in fiecare dimineata, cand inca se mai rasfata propaspat treziti, ca au parca picioarele mai lungi, ca patul a devenit cam mic pt ei? Daca nu tremuri de bucurie cand stii ca ajungi acasa si le simti mirosul, imbratisarea sincera si privirea mirata? Daca nu iti vine sa urli ca ai cel mai frumos si mai destept copil din lume si ai opri lumea pe strada sa le povestesti ultima trasnaie?
Nu cere nimeni sa le acorzi toata ziua dar orice secunda alaturi trebuie exploatata la maxim, oricum cresc prea repede.
Sa ai copii nu e o moda, nu vrei, n-ai timp si disponibilitate, nu cred ca e ceva de condamnat. Asa ca ii respect si pe cei care nu fac acest pas!
@maria, @Someone – pe voi ar trebui sa va puna la pagina „Sfatul psihologului” !
Am accesat „Timp pentru copii”, pagina „Sfatul psihologului”. Nu vreau sa fiu lipsit de respect ! Dar multe dintre cele care sunt acolo se pot gasi si intr-un manual de dresaj al cainilor (eu am folosit cateva dintre ele cand mi-am dresat boxerul). Ceea ce am citit acolo m-a trimis cu gandul la sentimentul, de superficialitate, despre care vorbea @Arhi.
(cea mai ciudata si inutila informatie : „Sunt ţări în care lipsa de interacţiune dintre părinţi şi copii […]” – ce ma intereseaza pe mine de povestea din alte tari ? ca doar nu e vorba sa cresc copiii din …)
Numai parinti nu vor „scoate” cu teoria aia arida, numai de „sensibilizare” nu se poate vorbi. Poti fi doldora de teorie, daca nu simti ce au simtit @maria si @Someone … lasa-te pagubas.
Nu numai de facut copii ci si de asemenea modalitate de a face campanii …
@Maria zic si eu ca @Valentin – respect fata draga. Si intr-adevar, daca nu stai sa ii simti si sa ii vezi cum cresc si cum se dezvolta, degeaba i-ai mai facut! Aplauze prelungite!!! 😉
Timpul pe care ti l-a acordat tatal tau, mama ta, dragostea pe care ti-au daruit-o, au facut posibila frumoasa ta dezvoltare afectiva. Fara asta canci scriitura frumoasa.
Un american, Gary Chapman, zice intr-o carte ca exista cinci limbaje majore prin care oamenii isi manifesta iubirea, limbaje care se dezvolta inca din copilarie.
1. Cuvintele de incurajare
2. Timpul acordat
3. Darurile primite
4. Serviciile
5. Mangiierile fizice
Limbajul poate fi diferit de la om la om, pentru unii e mai important sa primeasca daruri, pentru o femeie poate e mai important sa fie incurajata de partenerul ei, fiecare cu ce i se potriveste.
Insa daca parintii nu sint atenti si nu acorda timp suficient, oare cum pot sa-i invet epe copii limbajul iubirii? E ca la scoala, daca nu te invata cineva, nu se poate sa vorbesti corect.
Sacrificiul parintelui se pierde intre amintirile fericite ale copilului sau. Poate ca tocmai din acest motiv, „elevul trebuie sa-si depaseaca profesorul”, pentru ca efortul sau sa nu fi fost in zadar.
http://jumatati.blogspot.com/2010/05/balada-pentru-tata.html
Stire de ultima ora (stire de senzatie) : Guvernul boc a hotarat sa se implice activ in campania „Timp pentru copii”. In acest fel, campania va incepe sa aiba utilitate chiar din perioada imediat urmatoare.
In primul rand, un anumit numar de parinti „finantatori” vor fi eliberati de sarcinile de serviciu (trimisi in somaj). Deci nu isi mai vor „pierde” timpul la serviciu, acest timp urmand a fi dedicat in intregime tinerelor lor vlastare.
In al doilea rand, prin „ajustarea” corespunzatoare a salariului, unii parinti vor avea mai putini bani (deci si mai putin timp) de „pierdut” prin magazine, tot acest timp putand fi dedicat in intregime copiilor lor.
In al treilea rand, prin „ajustarea” inteligenta a pensiilor, va oferi bunicilor oportunitatea de a se debarasa de problemele datorate impozitului si intretinerii micii lor garsoniere si posibilitatea de a se muta impreuna cu copii deci si cu nepotii (fiind cunoscut faptul ca „la cazan” iesi mai ieftin) putand sa isi dedice (poate chiar integral) timpul nepotilor.
In al patrulea rand, prin minunatele masuri adoptate vor crea conditiile favorabile pentru limitarea numarului de copii, cei ramsi putand beneficia de mai multa atentie din partea parintilor.
In sfarsit, dupa ce atat amar de vreme au „pus mana”, acum, iata, guvernantii pun si umarul (imbrancind pe unii care se aflau deja „pe marginea prapastiei”).
Chiar nu credeam ca vor putea da dovada de atata grija pentru tanara generatie, pentru rezolvarea problemelor unei familii.
Imi pare rau ca uneori i-am judecat aspru – nu stiam ce potential imens se poate ascunde sub aparenta lor incompetenta.
Nu, nu glumesc, chiar nu banuiam acest potential …
Astazi trebuie sa avem foarte mare grija cu cei mici, caci multi aluneca foarte repede. Si cred ca aluneca foarte repede, pentru ca nu sunt cei ce trebuie sa le stearga papuceii de un ulei intins peste tot, atins din greseala curiozitatii…
Buna ziua,
Realizez o cercetare sociologica care implica raspunsul blogerilor. Va rog sa imi raspundeti la chestionarul din link-ul de mai jos.
Multumesc foarte mult !
https://spreadsheets.google.com/viewform?formkey=dHBLWUc1eWM4TnYzdXhCUG82NVBCRnc6MQ&ifq
Amintirile raman cu noi oriunde ne duce viata, asa ca mare grija ce amintiri lasam in urma
Cand eram mica voiam sa stau cu ai mei si ei ma repezeau ca au treaba si ii incurc. Acum eu sunt pe drum(facultate plus munca) mai mult decat ei si se vaita ca nu stau si cu ei de vorba…he he…
Citind prima parte a postarii tale mi-am revazut in flash-uri succesive propria copilarie petrecuta la Vatra Dornei. Amuzant e ca tocmai terminasem de mancat o mare farfurie de capsune cu smantana, pentru ca si capsunele se mananca cu smantana la Vatra Dornei si in impejurimi, nu numai fragii. Si mi s-a facut dor de acasa.
Mama mea a renuntat la serviciu pentru a sta cu mine: pentru a-mi gati in fiecare zi, pentru a ma duce la balet, la inot, la pian si la tot ce se mai putea, pentru a vorbi cu mine, pentru a vedea cum imi fac temele si asa mai departe.
Am stat si eu cu baiatul meu pana acum, cand el are 2 ani si 2 luni. Am incercat sa o intrec pe mama mea, sa fiu si mai buna, si mai rabdatoare, sa gatesc si mai bine etc… Nu cred ca am reusit nici macar sa o egalez, dar eforturile nu au fost in zadar: baiatul nostru e cu adevarat altfel decat copiii de varsta lui crescuti de bone, educatoare, bunici etc.
Dar acum ma reapuc de munca. Baiatul nostru va sta la gradinita pana la ora 6. Cat voi castiga si cat voi pierde? Cand si cum as mai putea sa o egalez pe mama, cu toate eforturile si sacrificiile ei care au facut din mine un om atat de fericit si de echilibrat? Pentru un parinte, intrebarile astea sunt un cosmar… E mult mai greu si mai complicat decat pare.
Eu am constatat ca am in copiii mei cel mai fidel public, care asculta cu gura cascata „marile” mele aventuri din copilaria mea, si ne simtim minunat si eu, povestind si amintindu-mi de vremurile alea, si ei, care sint dintr-odata introdusi in viata de copil a mamei lor. Va recomand sa incercati 😉
Multi parinti nu au timp sa stea impreuna cu copiii lor. Din cauza ca ei muncesc foarte mult pentru a asigura tot mai multe copiilor sai. Dar cel mai important lucru este afectiunea pe care trebuie sa o simta copiii din partea parintilor sai. Acum se poate dezvolta propriul business lucrand alaturi de copii si oferindu-le tot ce au nevoie. Poate ca este si pentru dumneavoastra.