Tony Blair, la Bucureşti, despre putere

– Ştiţi cum e: când preiei puterea, eşti popular, dar nepregătit pentru ea. Când o predai, eşti total nepopular, dar foarte pregătit pentru ea.

În sală, politicienii noştri se foiesc în scaune, încântaţi: uite că-i înţelege cineva important. Tony Blair, invitat la Bucureşti de Fundaţia Multimedia, le spune pe bune, aproape făcându-le cu ochiul: eu ştiu prin ce treceţi, ce mult vă doriţi puterea, ştiu prea bine cât de îngroziţi sunteţi de ideea că va afla cineva cât de slabi sunteţi, de fapt, cât de mult vă doriţi să reuşiţi, să faceţi ceva memorabil în sens pozitiv, să intraţi şi să şi rămâneţi în istorie.

Eu ştiu cât suferiţi că plecaţi exact când simţiţi că mai e un pic, doar un pic până la lovitura miraculoasă care va amuţi toţi criticii, detractorii, care va îndulci la loc publicul, electoratul…

Care vă va face la loc iubiţi, adoraţi, votaţi. Care vă va întineri, la loc.

În sala de conferinţe a Universităţii Româno-Americane, fostul prim-ministru britanic vorbeşte fără pudoare despre putere. În ţara asta din estul Europei, puterea e la fel de mult dorită ca oriunde altundeva pe planetă; doar dimensiunea dorinţei diferă.

Aici, puterea înseamnă, cel mult, o reţea locală de influenţă; ceva subordonaţi servili; nişte contracte cu statul; o anume atitudine statică, de boier la care vine lumea să ceară; un căsoi cu paznici la poarta de 3 metri înălţime; maşină cu şofer; o ciorbă mai bună.

Pentru Blair, format în cultura unei naţiuni care a stăpânit, la un moment dat, jumtate de planetă, puterea se încadrează în altă paradigmă.

Puterea despre care vorbeşte fostul prim-ministru este cea de a influenţa, în continuare, istoria planetei.

– Pentru părinţii noştri, justificarea existenţei Uniunii Europene era nevoia de a menţine pacea pe continent, spune Blair, care continuă: asta nu mai e acum suficient. Acum, motivaţia Uniunii trebuie să fie proiectarea puterii sale la nivel global.

În sală se tace. Şeful de la CJ Vrancea, Marian Oprişan, ascultă concentrat. Oare ce gândeşte Marian Oprişan despre visul de a influenţa lumea întreagă, şi nu doar cât vede el cu ochii?

– Uniunea Europeană poate fi puternică numai dacă membrii Uniunii rămân împreună şi acţionează împreună. Separat, suntem prea mici, dar împreună contăm.

Blair spune truisme, dar le spune într-un fel seducător, antrenat de miile de ore de lupte retorice prin parlamentul britanic şi pe străzile vechii democraţii din arhipelag. E bun, un luptător experimentat, cu un trecut care numără o sumedenie de înfrângeri dureroase – una dintre condiţiile care selectează fără greş liderii de fanfaroni. Partidul său a petrecut 16 ani în opoziţie, o eternitate care, pe Dâmbiviţa, ar dizolva orice fel de asociere politică. Ce nervi trebuie să ai pentru a intra în istorie ca liderul Marii Britanii între 1997-2007 după un asemenea început eşuat?

– Când comparaţi Marea Britanie cu România, dumneavoastră vă gândiţi la ce diferenţe sunt între aceste două ţări; vă gândiţi, cred, că Marea Britanie are 60 de milioane de oameni, România 20… Vă gândiţi că România este o ţară mică. Dar, când comparăm aceste două ţări cu China, care are 1,3 miliarde de locuitori, diferenţele dintre noi nu prea mai contează, nu-i aşa?

Modul în care gândeşte Blair îi explică succesul. Dacă regulile îţi sunt împotrivă, schimbă-le. Dacă nu le poţi schimba, inventează alt joc şi domină-l. Dacă vrei puterea, caută maximul ei, nu te mulţumi cu firimituri.

– Secolul 20 a fost al nostru, reaminteşte vorbitorul. Secolul 21 va fi, în multe moduri, al noilor puteri emergente. Noi, ca europeni, trebuie să ne asigurăm că vom avea în continuare o voce puternică în această lume. Va fi nevoie să luăm decizii dificile şi va fi nevoie, fără îndoială, de political leadership.

Cum traduci political leadership în politica românească?

Blair n-are soluţii de împărtăşit, pentru că ele nici nu există. Spune câteva locuri comune – o politică de apărare comunitară, o monedă unică puternică, fundamentată economic, înţelegere reciprocă, frazele ce însoţesc de ceva vreme orice mirări legate de confuzia în care s-a împotmolit Uniunea. Ce nu spune e ce ştim de fapt cu toţii că ne trebuie: conducători de calitate, cu viziune, curaj, spirit de sacrificiu, intuiţie, siguranţă, dorinţă de dreptate, onestitate, ferocitate politică în interes public, geniu, iată de ce va fi nevoie pentru ca Europa să-şi proiecteze în continuare puterea în lume.

– Trebuie să avem încredere. Trebuie să aveţi mai multă încredere în dumneavoastră, aruncă el mingea înspre audienţă. Uitaţi-vă unde eraţi acum 25-30 de ani.

După care mai spune o glumă:

– Când am pierdut alegerle pentru a patra oară la rând, în atmosfera aceea de la sediul de campanie o activistă a izbucnit (Blair îşi ia un accent cockney, proletar): „People have voted against us fo’ the 4’th time in a row. Wha’ on Earth is wrong with ‘em?”

„Ce-o fi greşit la toţi oamenii ăştia care nu ne plac?”

Până la urmă, trebuie să ai o siguranţă de sine aproape patologică pentru a putea să mai faci politică în lumea de azi.