Însemnări de reporter: Interviul (XIII)

un guest post de Elisabeta Petreanu

Reporterul României Libere, Eva Molho, îl așteaptă pe Yehudi Menuhin la Curtici și urcă în trenul acestuia, cerându-i un interviu • Marele violonist acceptă • Dialogul ia o turnură dureroasă când Menuhin își amintește de ultimii ani ai lui George Enescu, în exil, la Paris.

Oficial, se ştia că Yehudi Menuhin va veni la Bucureşti să cânte în programul Festivalului Internaţional George Enescu. Neoficial, pe “surse”, cum am spune astăzi, s-a aflat că nu vine cu avionul, ci cu trenul, prin gara Curtici. Şi nu singur, ci împreună cu soţia sa. Distanţa Curtici – Bucureşti oferea un bun prilej pentru a-l întâlni pe marele violonist, pentru a sta de vorbă (în tihnă) cu el şi a obţine un interviu – în exclusivitate! Da! Aţi citit bine – în exclusivitate! Şi în perioada aceea (a presei comuniste) jurnaliştii alergau (de nebuni) după ştiri sau interviuri “în exclusivitate”.

Drumul de la Curtici la Bucureşti era lung – o noapte şi o jumătate de zi – timp suficient pentru a “fura” un ceas din timpul marelui violonist și a-l convinge să depene amintiri despre George Enescu, marele său Maestru, despre ce avea să facă la Bucureşti şi, desigur, despre proiectele  sale de viitor.

Deci – un reporter trebuia să plece imediat la Curtici. Şi a plecat – val vârtej – Eva Molho, unul dintre reporterii României libere acreditaţi la Festival.

Eva Molho era poate cel mai nimerit reporter din echipa României libere. Fără să fie frumoasă, avea totuși un farmec deosebit. Nu prea înaltă, foarte suplă, îmbrăcată totdeauna sport, cu bluze ce aveau mai curând un “croi” bărbătesc, tunsă scurt, “băieţeşte”, cu buze cărnoase peste o dantură cu dinţi puternici, de lupoaică tânără, şi un mod de a te aborda foarte direct, cu o sinceritate, uneori incomodă. Imi plăcea foarte mult Eva, așa cum era ea, “băiețoasă”, fără “fițe”, sigură pe ea, pe instinctul și calitatea ei profesională. Ca reporter, Eva “cădea bine” pe orice subiect. Nu scria cu treizeci de cuvinte, cum scriau mulți din redacție și cum se scrie și azi (mai ales azi), stil care duce în derizoriu pe oricine. Scria rar şi pe subiecte interesante, uneori surprinzătoare. Era un reporter de elită! Cu sigurantă, într-o întâlnire cu un interlocutor atât de special cum era Yehudi Menuhin, avea să obţină ceea ce trebuia: un dialog relaxat, un interviu în exclusivitate.

Crescută într-o familie de intelectuali (evrei) și (am aflat mai târziu) căsătorită cu un medic, Eva ştia limbi străine, ceea ce-i facilita dialogul direct şi nuanţat cu marele artist, fără “ajutorul” mâinilor, fără acel stânjenitor (şi penibil) “yes” ,”yes” sau “ok”, “ok” rostit (de alții) la fiecare trei secunde.

Când a plecat? Cum a ajuns? Nu mai are importanţă. În dimineața zilei de 15 septembrie, Eva era pe peron când trenul international în care se afla Yehudi Menuhin împreună cu soţia sa intra în gara Curtici. La o fereastră – scrie ea – “apare chipul juvenil” al lui Yehudi Menuhin, “cel mai strălucit elev al marelui compozitor român”. “Coboară împreună cu soţia sa, fericit că este din nou în România de care-l leagă atâtea amintiri”. Ochiul ager al reporterului descoperă imediat “simplitatea şi modestia – caracteristică oricărui mare artist”. Şi aceste trăsături – constată  ea – îl însoţesc la fiecare gest, la fiecare cuvânt.

Dialogul care are loc în tren este – cu adevărat – relaxat. Un Menuhin calm, nostalgic. Marele artist întreabă reporterul din România ce mai este cu vila “Luminiş” din Sinaia, locul unde a petrecut multe ore cu George Enescu, locul unde a continuat drumul, fără sfârşit, al cunoaşterii marilor secrete ale muzicii, al unei mari iubiri – iubirea dintre Maestru şi Discipol, o iubire care avea să dureze în timp – ca o coloană infinită.

Venind în România în 1958, Menuhin își amintea, după aproape 12 ani, de vizita sa la București din mai 1946. Era prima întâlnire de după război între Maestru și Discipol. În anii războiului, Menuhin se întorsese în America,  împins de teroarea nazistă din Europa la care era supusă etnia sa. Iar Enescu rămăsese “acasă”, în România, întrerupând astfel activitatea sa prodigioasă de dirijor, de pianist și violonist în  marile capitale europene. Atunci, în mai 1946, cu ocazia primului său turneu în România postbelică, în pofida entuziasmului și a bucuriei cu care fusese primit la București încă de la Aeroport, în pofida succesului de public al concertelor date împreună cu Maestrul ori, singur, în recital, cu săli arhipline, în pofida succesului de presă și a presiunii tinerelor admiratoare care umpleau holurile Hotelului Athenee Palace, stând pe la uși cu ceasurile pentru un autograf, în pofida bucuriei  profunde pe care Maestrul său o trăise la reîntâlnirea cu discipolul său, Menuhin văzuse un Enescu îngrijorat, dezamăgit  şi trist. Un Enescu ce presimțea umilinţele care aveau să urmeze.

Yehudi Menuhin la București, primit de George Enescu și de o mulțime de simpatizanți pe aeroport, în mai 1946.

În 1946, George Enescu văzuse cum, cu o repeziciune uluitoare, întrucât abia trecuse un an de la instaurarea guvernului comunist condus de doctor Petru Groza, viața din România se schimbase profund, fiind înlăturate principii și valori fundamentale pe baza cărora statul român, România, funcționase până atunci. George Enescu văzuse (deja) asaltul asupra statului monarhic, asupra sistemului politic, asupra proprietății private (deocamdată doar asupra pământului), asupra elitelor românești – nu numai politice, ci și culturale. El însuși, împreună cu soția sa, Maruca, trecuse prin spaima și dezgustul provocat de jaful comis asupra proprietăților lor de la Dorohoi și Tescani. Solicitarea autorităților locale pentru descoperirea și pedepsirea vinovaților, memoriile adresate unor “foruri înalte”, rămăseseră fără răspuns sau cu răspunsuri opuse adevărului.

Dar umilinţele erau abia la început. Nu era sigur dacă George Enescu, apropiat Casei Regale a României, nu ar fi fost pândit de rigorile ideologiei și practicilor comuniste, nu ar fi fost marginalizat, “epurat” (ca atâția alți mari artiști români care începuseră să fie înlăturați chiar din primele zile ale instaurării guvernului Dr. Petru Groza) sau chiar pândit de riscul unor “procese” (mai mult sau mai puțin politice), sau chiar al unor nemiloase perioade de detenție în închisorile comuniste. El, și mai ales Maruca, soția sa. Se știa cât de prezent fusese George Enescu în salonul de muzică al Reginei Elisabeta, cât de mult se bucurase de simpatia și sprijinul Regilor României, mai ales al Reginei Elisabeta. La Peleș, Enescu era, cum se spune, “de-al casei”, avea la Palat camera sa, iar Regina Elisabeta, cu exuberanța ei, caracteristică, declarase că este copilul său “de suflet”. Nu era sigur că soția lui, prințesa Maruca Cantacuzino, n-ar fi fost pusă la index (în cazul cel mai bun) pentru originea sa aristocratică – și nu numai!

Acestea erau motivele de îngrijorare ale marelui muzician român când Menuhin ateriza la București în mai 1946. Și acestea au fost (probabil) subiectele întâlnirilor tete-a-tete între Maestru și Discipol care au avut loc la București cu ocazia primului turneu al lui Yehudi Menuhin în România postbelică.

Despre aceste întâlniri Maruca nu va povesti nimic, mai târziu, în Memoriile sale și nici Menuhin în cartea sa cu caracter memorialistic (tradusă și în România) “Călătorie neterminată”. Azi, nu știm (decât ipotetic) că atunci, la București, Yehudi Menuhin i-ar fi prezentat Maestrului “soluția” salvării sale: un turneu (paravan) în America. Acest “plan” avea să fie pus în aplicare, culmea! cu ajutorul și pe cheltuiala autorităților comuniste de la București, chiar în acea toamnă. În septembrie 1946! Motivul invocat de oficialii români – și acceptat de George Enescu – era strângerea de fonduri pentru ajutorarea regiunilor din Moldova distruse de secetă, îndeosebi a copiilor orfani de război. Acest turneu, cum avea să declare mai târziu Petru Groza, atunci premierul României, se făcuse cu știința și sprijinul guvernului. Desigur, mai exista un motiv – nedeclarat – dar, de bună seamă, gândit de către oficialii comuniști de la București – acela ca, prin succesul și prestigiul mareului muzician român, bine cunoscut în America, nu numai de elitele muzicale și de melomani, ci și de către elitele politice, România, România postbelică, aflată într-o mare bătălie politică pentru recunoașterea meritelor sale militare și politice în scurtarea celui de al doilea război mondial, pentru obținerea statutului de țară cobeligerantă, să atragă atenția, să atragă simpatii și, dacă s-ar fi putut, chiar sprijinul Statelor Unite la Conferința de Pace de la Paris. Nu întâmplător, George Enescu pleca în America cu același vapor cu care pleca prima echipă de diplomați români care aveau să restabilească relațiile diplomatice dintre România și Statele Unite ale Americii.

Primirea lui George Enescu în America, programul de concerte, recepțiile în onoarea sa, cronicile din publicațiile americane cele mai prestigioase, stârniseră, cu adevărat, interesul pentru România, pentru România postbelică. Din acest punct de vedere, scopul nedeclarat al guvernului (poate numai al premierului Petru Groza?) ca turneul enescian să fie “balonul de încercare” pentru obținerea bunăvoinței și sprijinului american la Conferința de Pace, fusese atins. Poate că aceste subtilități și scopuri politice nedeclarate îi erau străine lui George Enescu, deoarece, după cum se știe, avea oroare de politică. Pentru el, fundamental, era prilejul ca, prin acest turneu, să revină în viața muzicală internațională, atât de dureros și brutal întreruptă în anii celui de al doilea război mondial, când a decis să stea în România, acasă, și niciunde în altă parte.

Desigur, succesul lui George Enescu în viața muzicala americană postbelică, prestigiul său recunoscut, creaseră condiţiile pentru o rezidenţă îndelungată în Statele Unite, cu atât mai mult cu cât elitele americane – politice și muzicale – erau la curent cu transformările politice din România, cu situația sa de “satelit” în devenire al Moscovei. Totuși, în februarie 1947, la încheierea “programului american”, George Enescu a decis să revină în Europa, la Paris, acolo unde – spunea el adesea – se simțea “acasă”.

Acum, în 1958, Menuhin știa cum fusese pentru Enescu acest “acasă”, cât de grea a fost viața Maestrului, după primul accident” cerebral, cât de grea a fost recuperarea sa, care n-a fost decât parțială și cât de vulnerabil devenise Maestrul, inclusiv pecuniar. Menuhin știa, poate mai mult decât alții, cum fusese viața Maestrului său în exil și cum încercase, el însuși, cu toate puterile – și mijloacele – sale să “îndulcească” acești ani.

În anii exilului Maestrul și Discipolul fuseseră aproape, dădeau concerte împreună și făceau înregistrări care aveau să fie onorate cu înalte distincții și aveau să rămână, pentru totdeauna,  expresia comuniunii lor artistice. Pentru George Enescu, întâlnirile cu Discipolul său era raze de lumină, oaze de bucurie și împlinire artistică, și alungau, temporar, e drept, urâtul zilelor sale ce se apropiau de sfârșit.

Acum, în 1958, venind la București, la un Festival de o asemenea amploare, Menuhin se gândea că autorităţile comuniste de la Bucureşti aveau ocazia să repare, să înlăture răul pe care-l făcuseră marelui artist român încă în primii ani ai instaurării puterii comuniste în România.

Sosind la Bucureşti, în Capitala unui stat comunist, Menuhin considera că Festivalul şi Concursul, prin amploarea lor, erau ele însele semnalul unui început, al unei prime restituiri a personalităţii artistice şi a creaţiei lui George Enescu. Iar la acest început el, Menuhin, vroia să pună umărul. Acesta era motivul pentru care se afla în trenul Curtici – Bucureşti.

N-am cunoscut un om care să incite mai mult iubirea celorlalţi semeni ai săi… a fost, poate, cel mai bun ambasador al ţării sale, prin patriotismul şi dragostea de ţară pe care o manifesta!

Menuhin venea la Bucureşti împreună cu soţia sa pe care vroia s-o ducă la Sinaia, să umble pe cărările din jurul vilei “Luminiş”, pe unde umblase el, adolescent fiind, să-i arate casa, pridvorul, saloanele unde se făcea muzică. Şi o întreba pe Eva, pentru că, evident, uitase, la ce altitudine se afla Sinaia? Şi mai vroia să ştie marele artist ce se întâmplase cu Ateneul Român, grav avariat în bombardamentele din aprilie 1944. Fusese refăcut? Menuhin își amintea că în 1946, când venise la București  concertele sale, cele împreună cu George Enescu și apoi recitalul său, avuseseră loc la sala “Aro” – o sală de cinematograf prea puțin propice evenimentelor muzicale. Era rândul jurnalistului să răspundă. În textul publicat al interviului cu Yehudi Menuhin, Eva nu notează răspunsurile ei ci doar întrebările și răspunsurile marelui artist.

Dar, odată trecute clipele de nostalgie, Menuhin se întoarce la motivul care-l aducea, după atâţia ani, la Bucureşti: Festivalul şi Concursul Internațional “George Enescu”. Menuhin, din nou, pune întrebări jurnalistului aflat în faţa sa. Cine participa la Concursul pentru vioară, cine era în juriu? Câţi participanţi erau şi din câte ţări? Dar la Concursul pentru pian? Cine era în juriu, şi care erau lucrările obligatorii din repertoriul universal, dar mai ales, din creaţia lui George Enescu? Aflând că pentru Sonata a III-a pentru vioară şi pian de George Enescu se constituise o secţiune specială a Concursului şi că pentru ea se înscriseseră 12 cupluri de interpreţi, Menuhin foloseşte prilejul pentru a-şi expune opiniile despre Sonatele enesciene, a II-a şi a III-a. “În aceste compoziţii – spune Menuhin – se simte Enescu “românul”. Este o muzică organizată, naturală, ceea ce-i dă un caracter mult mai universal, mai uşor de înţeles”. Menuhin compară muzica lui George Enescu cu aceea a lui Bela Bartok, relevă similitudinile care-i plasează în universal. “Enescu şi Bartok – spune Menuhin – sunt mult mai accesibili, mult mai simplu de asimilat – chiar pentru cei care n-au avut acces, care n-au ascultat, în mod obişnuit, muzică clasică europeană, pentrucă este o muzică ce se adresează, direct, sferei afective”. “Ajuns la acest punct – notează Eva, deloc surprinsă, deoarece avea în fața sa un muzician – Menuhin fredonează Andantele din Sonata a II-a de George Enescu”.

“Dar, ce fel de om era George Enescu?” întreabă jurnalistul de la Bucureşti.

Era o întrebare pe care Menuhin parcă o aştepta. George Enescu – spune el – “era omul cel mai bun, mai simplu, mai generos pe care l-am cunoscut. Şi cel mai iubit. N-am cunoscut un om care să incite mai mult iubirea celorlalţi semeni ai săi. Putea să dirijeze mai bine ca Toscanini – şi ca ceilalţi titani – numai prin dragoste şi respect reciproc, prin pasiunea pentru arta pe care o slujea. A fost, poate, cel mai bun ambasador al ţării sale, prin patriotismul şi dragostea de ţară pe care o manifesta!”. Menuhin îşi aminteşte, (îndurerat si acum, după ce au trecut trei ani de la dispariţia maestrului său) despre momentul în care George Enescu, bolnav fiind la Paris, l-a chemat să-i dea “în păstrare” una dintre viorile sale: un “Guarneri”. “Ştia că nu va mai cânta” –  spune Menuhin. Amintindu-şi acele clipe, Yehudi Menuhin crede că aceea a fost, poate, cea mai cumplită clipă din viaţa lui George Enescu. “Când s-a despărţit de viorile lui, de instrumentele muncii şi bucuriei vieţii sale întregi”.

George Enescu și Yehudi Menuhin

Dialogul cu marele discipol al lui George Enescu luase o turnură dureroasă. Ce mai putea fi spus? Menuhin nu voia să se adâncească mai mult în amintire. Aşa încât, elegant şi ferm încheie dialogul cu superbul “trimis special” al unui ziar din ţara marelui său Maestru. “E ora de muncă” – spune el – şi se retrage în compartimentul său. Eva notează: “Pe culoarul vagonului de unde urmăresc desfăşurarea molcomă a podişului transilvănean, străbat sunetele şcolăreşti ale unei game. Timp de două ceasuri. Yehudi Menuhin – scrie ea – exersa, în drumul spre Festival, game şi exerciţii, ca un elev sârguincios, demn de marele său Maestru”.

La Bucureşti, Yehudi Menuhin avea un program încărcat: Concertul pentru vioară de Brahms, un recital cu lucări pentru vioară solo, cu Partitele 4 şi 6 de Bach, Sonata a II-a de Bartok, vizionarea – chiar şi la repetiţii – a spectacolului cu Opera Oedip, în interpretarea artiştilor români, şi desigur, întâlnirile cu atâţia muzicieni români şi străini, reuniţi la Bucureşti în semn de omagiu pentru marele artist George Enescu.

Azi, citind (recitind) acest interviu – publicat sub semnătura Evei Molho în România liberă din 16 septembrie 1958, cu titlul “Curtici-Bucureşti – cu Yehudi Menuhin” îmi imaginez, cu limpezime, ceea ce a urmat: Eva pe culoar, fumând (pentrucă era fumătoare) Menuhin în compartimentul său: înalt, suplu, stând drept (așa cum l-am văzut și eu pe podiumul Ateneului Român, în 18 septembrie 1958, cântând “Dublul” de Bach cu David Oistrach și sub bagheta marelui dirijor român George Georgescu). Un Menuhin  concentrat – exersând.  Fără să audă zgomotul roţilor de tren, fără să simtă prezenţa celei mai dragi fiinţe, soţia sa. Pentru că el, Yehudi Menuhin, era acolo, doar el – şi muzica sa.  El – şi muzica! La fel cum fusese, întotdeauna, marele său Maestru – George Enescu.

23 comentarii Adaugă comentariu

  1. Superb articol!

    Thumb up 3
    • Mă bucur că v-a plăcut! Yehudi Menuhin a fost un mare artist. Și un mare prieten al lui George Enescu, mai ales în perioada grea a exilului parizian! A fost mai mult decât un discipol și un partener de concert! A fost aproape ca un fiu! Priviți cum stau ei doi pe treptele acelei vile!

      Thumb up 0
  2. Excelent articol!!! Felicitări!

    Thumb up 2
    • Ador consecvența cu care urmăriți ”însemnările” mele. Ca deobicei, aprecierile Dvs. mă bucură foarte mult! Iar cele de azi, mă fac să cred că textul meu a fost bine făcut, încât nu v-a mai trezit nedumeriri! Deși, după cum ați observat, nedumeririle Dvs, întrebările Dvs, constituiau pentru mine prilejul de a deschide ”sertarul” minții și de a căuta acolo răspunsuri! Ele constituiau o provocare inteligentă și subtilă pentru dialog!
      Seară bună!

      Thumb up 0
  3. Multumiri pentru acest articol frumos!

    Thumb up 0
    • O plăcere să citești așa ceva

      Thumb up 0
    • Eu vă mulțumesc pentrucă citiți ”însemnările” mele și că vă interesează ”acel” timp! Cu bune și rele! Mai mult rele decât bune! Dar, cum se vede, am supraviețuit!

      Thumb up 0
    • Și eu vă mulțumesc! Pentrucă citiți ”însemnările” mele! Sper că am reușit să spun ceva despre ”acel” timp.

      Thumb up 0
  4. Ați imprimat acestui articol o notă deosebit de nostalgică. Și celelalte articole ale dumneavoastră au o tentă nostalgică, însă acesta din urmă pare a avea un plus față de celelalte.
    Pe aceasta cale ați adus și un omagiu fostei dumneavoastră colege Eva Molho. Din singura fotografie găsită pe internet la o simplă căutare reiese o fire foarte carismatică – calitate care a ajutat-o sa obțină interviul în exclusivitate cu marele Menuhin.
    Vă așteptăm cu noi articole, sper ca acesta să nu fi fost ultimul.

    Thumb up 0
    • Da, aveți dreptate! Eva Molho, ca și Dante (Virgil Dănciulescu) ca și Papa Rusu, ca și Aexandru Cornescu – despre care am scris în episoadele acestui serial – erau oameni deosebiți, de înaltă probitate profesională (desigur, în limitele acelui timp, și cu compromisurile de rigoare). Am scris cu drag despre ei, pentrucă mi-au fost dragi și pentrucă, profesional, erau modele pentru mine! În redacția României libere mai erau și alți oameni de acest fel (nu mulți, dar erau) a căror amintire și admirație o port în suflet, nealterată de timp! Poate voi scrie, altădată, și despre ei! Cine știe! Redacția României libere era, desigur, redacția unui ziar comunist. Era ”sub vremi”, ca noi toți cei care am trăit și muncit atunci! Și, totuși! Și Ziarul, și redacția cu oamenii ei (nu toți!) erau altfel. Am relevat, pe cât a fost cu putință, în episoadele scrise, aceste particularități. Pentru aceste ”particularități”, atunci când am avut o ofertă foarte tentantă de la Scânteia, am refuzat-o din ”prima”. Nu pot să uit cum a decurs acea ”ofertă”! În ce birou somptuos am fost primită și ce salariu mi-a fost oferit! În plus, ce statut aveai! Dacă te duceai undeva și spuneai că ești de la Scânteia, ți se deschideau toate ușile, și aveai acces la toate datele pe care le cereai! Veneai de la…partid! Heheee! Nimic nu m-a tentat! Hm., hm., hm.
      Gata! Închid ”sertarul” cu amintiri! Pe altădată!
      Seară bună!

      Thumb up 0
  5. Da, încântător articol, împletire de fire de poveste diferite, pornind de la ”motivul” interviului, până la momentele grele ale lui Enescu. O fi renunțat la instrumentele muzicale și din caze financiare? Grele, absolut grele momente, nu doar din punctul de vedere pecuniar.
    Am fost nevoit să folosesc google-ul de citeva ori (lucru bun mă gândesc, educativ și … e meritul textului că m-a făcut curios)… Regina Elisabeta… nu sint un mare cunoscator al familiei regale, nici vârsta mea nu mă ajută (nu mai amintesc de întreaga educație din comunism). Apoi am ridicat o sprânceană la exprimarea ”Fără să fie frumoasă”, dar probabil o fi și asta o diferență de generații. Din nou sprânceana aia mi-a dat bătaie de cap: doctor Petru Groza – am googălit și am văzut că a fost avocat, deci probabil cu doctorat. Deci… doctor Petru Groza cam cum e (sau a fost, parca se oferise să renunțe de el) doctor Victor Ponta? Mă rog, nu am date despre cum se dădeau doctoratele în acei ani, dar cred că putea lipsi din exprimare, mai ales pentru ”contribuțiile” sale istorice.

    Thumb up 0
    • Nu, dr. Petru Groza avea diplomele luate pe bune, cu studii in Vest, absolvite magna cum laudae (drept si economie) A fost unul dintre marii tradatori ai politicii romanesti, avusese o cariera promitatoare la Partidul National (al lui Maniu), apoi in altele din democratia (fragila) interbelica, dar dup-aia a sarit, la momentul potrivit, in barca comunistilor si a fost o marioneta pe cat de decorativa, pe atat de docila.

  6. Petru Groza a fost om politic, dar cultivat și cu carieră adevărată. El e practic primul dintr-o serie de oameni de știință sau cultură, cu școală și operă, ca Sadoveanu, Parhon, George Călinescu care s-au dovedit niște secături care s-au afiliat repejor la comuniști

    Thumb up 0
    • Poate au fost suficient de inteligenti sa-si dea seama ca ei nu vor apuca caderea comunismului.
      In fond nu ei au adus sau impus comunismul, asa ca nu poate nimeni sa-i condamne pentru ororile acestuia.
      Dr Petru Groza a gandit poate ca va putea sa schimbe ceva din interior. N-a fost in nici un caz ultimul care sa se fi inselat, daca asa au stat lucrurile! Dar nici nu cred ca, fara ajutorul lui, comunistii ar fi dat gres in Romania…. A fost un simplu pion! Chiar si pe o tabla de sah sunt 16!

      Thumb up 0
  7. Sarut mana doamna Petreanu,
    Constat ca Vlad, atunci cand are motiv si ocazie, comenteaza la ceea ce postati dvs.
    Mi-ar placea, si cred ca nu numai mie, dar nu indraznesc sa vorbesc in numele altora, sa cunosc si parerea dumneavoastra in legatura cu majoritatea subiectelor tratate de fiul dumneavoastra pe acest blog.

    Thumb up 0
    • Ce atata vaicareala?
      Sunt chiar asa de speriat opiniile unui om care a facut scoala atunci cand era SCOALA, cand bacalaureatul inca incemna ca ai o cultura generala solida?
      Lucrul apoi la ‘Magazin Istoric’ a consolidat niste cunostinte de istorie redutabile.
      Cred ca mama ta are opinii pe care ar merita sa ni le spuna, iar noi avem ce invata de la dumneaei, chiar daca pentru tine nu sunt noutati.

      Thumb up 0
  8. Ha.,ha.,ha., Ați văzut reacția lui Vlad – în ipoteza că m-aș apuca să comentez postările lui! N-am putut să nu râd! Eeeeeh! Nu sunt eu chiar atât de critică, sau, mai curând, atât de pregătită, ca să-l sperii! Dar, orișicât! Hi., hi., hi., Câte ceva tot aș mai putea să-i spun. O fac, câteodată! În mod direct, prin ”viu grai” cum se spune! Dar numai când am ceva de spus….de bine! Al naibii de mult îi place, să-i spui numai de bine! Glumesc, evident! Îl iubesc foarte mult! Și îl invidiez, la propriu, pentru capacitatea lui de a scrie extrem de expresiv și sintetic. Eu, de pildă, despre ”doctoratele” lui Petru Groza aș fi scris o pagină A4. El a scris totul, în câteva rânduri! Eeeeeh! Nu degeaba a făcut el Politehnica și și-a mâncat ani buni din adolescență tocind matematică și fizică. Îmi place să cred că studiile politehnice i-au organizat mintea! Că s-a ales cu un fel de ”inginerie” a minții! Hm., hm., hm.,
    În altă ordine de idei! Cred că aveți perfectă dreptate în ceea ce spuneți despre Petru Groza. Da, a fost un ”pion” în mâna comuniștilor! A fost unealta lor! Era suficient de cult, suficient de flexibil, de fapt alunecos, ca să ”facă față” și ”răsăritului” și ”apusului”. Ei nu puteau fi atât de abili! Alegerea lui în fruntea guvernului în acele timpuri a fost o mișcare diabolică! Groza avea capacitatea de a dialoga (nu de a-l seduce!) și cu Stalin! La cât de perfid și abil era! Cu toate astea, Moscova și-a aplicat strategia sa, de sovietizare a României! În valul de proletcultism și prosovietism ce se abătuse deasupra României, orice inițiativă, orice idee, ceva mai liberală n-ar fi avut nicio șansă. Îmi place să cred că strategia comuniștilor privind recuperarea elitelor românești din diaspora și a atragerii elitelor intelectuale din interior, a fost întocmită la sugestia – sau cu sprijinul – lui Petru Groza! Dar rezultatele, n-au fost decât niște firimituri! Liderii staliniști aflați la conducerea României, culturnicii și politrucii staliniști, au agreeat această strategie din cu totul alte motive decât cele ce vor fi fost nutrite de Petru Groza! Pentru acești lideri elitele intelectuale din România și din afara ei, erau doar ”perlele coroanei” pe care doreau să și-o pună pe capetele lor ….pătrate! În fine! Suntem siliți să rămânem în zona speculațiilor. Căci documentele de arhivă (din arhiva lui și a altor lideri din acel timp) n-au fost declasificate! Vor fi! În beneficiul celor mai tineri (decât mine, evident!)
    Vedeți? Ce înseamnă să nu știi să scrii sintetic? Hi.,hi., hi.,
    Apreciez – întotdeauna – intervențiile Dvs. la postările lui Vlad. Aveți ”clasă”!
    Seară bună!

    Thumb up 0
    • Sunt convins ca, afara de ceea ce ii spuneti fiului dumneavoastra in particular, cineva care a apucat, macar partial, educatia de dinainte de 1948, ar avea o contributie benefica si apreciata la ‘discutiile’ noastre (in special pe tema educatiei, a educatiei de orice fel si in orice domeniu, chiar si a educatiei rutiere, de exemplu)!

      Thumb up 0
  9. Lucrez de acasa si am “o tona de treaba”, dar abia am asteptat in fiecare saptamana prilejul de a citi fiecare episod postat. Imi place foarte mult sa incerc sa-mi imaginez cum aratau locurile, oamenii si toate cele descrise de dumneavoastra.
    Doar atat va mai zic, ati reusit sa scrieti intr-o asa maniera incat simt ca am vazut un film ( foarte bun ) si nu doar ca am citit o serie de article online.
    Felicitari!
    Va multumesc foarte mult pentru asta!

    Thumb up 1
    • Eu vă mulțumesc – pentrucă citiți ”însemnările” mele! Iar consecvența cu care reveniți în fiecare săptămână îmi spune ceva despre Dvs. ”De bine” – evident! Ador oamenii consecvenți! Deci, implicit, și pe Dvs. Deși nu vă cunosc, nu știu de ce, cred că sunteți un om tânăr. E încântător să crezi (măcar să crezi, dacă nu știi cu certitudine) că relatările tale despre evenimente petrecute acum mai bine de o jumătate de secol, trezesc (și mențin) interesul unui om tânăr. Citiți ce urmează. Merită!
      Seară bună!

      Thumb up 0
  10. Eu vă mulțumesc – pentrucă citiți ”însemnările” mele! Iar consecvența cu care reveniți în fiecare săptămână îmi spune ceva despre Dvs. ”De bine” – evident! Ador oamenii consecvenți! Deci, implicit, și pe Dvs. Deși nu vă cunosc, nu știu de ce, cred că sunteți un om tânăr. E încântător să crezi (măcar să crezi, dacă nu știi cu certitudine) că relatările tale despre evenimente petrecute acum mai bine de o jumătate de secol, trezesc (și mențin) interesul unui om tânăr. Citiți ce urmează. Merită!
    Seară bună!

    Thumb up 0
    • Am 35 de ani. Intuitia dumneavoastra este foarte buna.
      Va admir si am revenit pentru a reitera cat de mult imi place ceea ce scrieti in aceste insemnari saptamanale.
      Oricum, inca de dinainte de a “va cunoaste” din aceste insemnari, stiam ca sunteti o persoana remarcabila de la fiul dumneavoastra. Ascult Europa fm si il urmaresc cu mare placere. Este un profesionist desavarsit, si a pomenit adesea despre dumneavoastra in emisiunile sale. O mama care a crescut un asa om precum este Vlad Petreanu, un om de presa care reuseste sa fie atat de coerent si obiectiv cu opiniile si relatarile sale, este clar o persoana de mare valoare si un model de urmat.
      Tineti-o tot asa va rog!
      Numai bine!

      Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.