Valea domnului Victor Ponta

Invariabil, fiecare guvern ajunge în punctul în care întreaga-i incompetenţă şi precaritate administrativă îi sunt expuse, hâd, de un eveniment dramatic, imprevizibil, iar asta scârbeşte şi ostilizează părţi mari ale electoratului, practic peste noapte.

• În mai 2004, când un camion încărcat cu îngrăşământ a explodat la Mihăileşti, omorând 18 oameni, guvernul Năstase a încercat să îngroape la propriu ancheta. Imaginile din elicopter au arătat cum, la câteva ore după deflagraţie, de-o parte a craterului excavatoarele lui Mitrea împingeau deja pământ în groapă, în timp ce, de partea cealaltă, trei cadavre nici nu fuseseră ridicate încă de legişti. Ancheta a fost închisă, la ordin, în câteva ore. Jurnaliştii trimişi să relateze de la faţa locului au strâns ei, peste zi, fragmente de corp uman din zona sinistrată, uneori chiar din calea basculantelor cu asfalt şi a compresoarelor care „reparau” drumul. Era înainte de alegerile locale şi Adrian Năstase a făcut, primul, alegerea greşită, crezând că electoratul nu va mai vedea morţii în spatele reparaţiilor rapide. A fost momentul unei indignări naţionale. Şi azi cred că acela a fost punctul de inflexiune, după care Năstase n-a mai putut recupera nimic ca imagine.
• Un an mai târziu, în aprilie 2005, Călin Popescu Tăriceanu s-a prăbuşit cu o frază scăpată la nervi în faţa unei sinistrate din Otelec, Timiş: „şi ce vreţi, doamnă, să vă facem hotel acuma?” s-a răstit premierul la femeia respectivă, căreia inundaţiile îi luaseră casa. Disproporţia între aroganţa iritată a şefului guvernului şi umilinţa acestei femei care pierduse totul a şocat şi dezgustat opinia publică. Compasiunea firească faţă de sinistraţi s-a preschimbat în furie şi dispreţ faţă de puterea de la Bucureşti, care oricum nu reuşise – aşa cum nu reuşeşte niciodată – să gestioneze o situaţie de criză. Prin felul său de-a fi, Tăriceanu n-ar fi fost oricum iubit de români – dar, după acest moment, el n-a mai putut fi nici măcar respectat.
• A urmat guvernul Boc, care a fost acceptat doar atâta vreme cât oamenii l-au acceptat pe Traian Băsescu, şeful de facto al executivului în perioada respectivă. Tăierea salariilor şi mărirea TVA le-au doborât amândurora popularitatea, dar lovitura de graţie a venit în ianuarie 2012, când un viscol a blocat sute de oameni în maşini pe centura Capitalei şi – ce oroare! – pe chiar calea principală de acces în Bucureşti: pe DN1, la câteva sute de metri de oraş. Cariera lui Emil Boc la Palatul Victoria s-a sfârşit în acele zile, năruită de fiecare telefon luat în direct de televiziuni din maşinile încremenite sub mormanele de zăpadă de la marginea Capitalei. Un guvern care nu e-n stare să-şi salveze cetăţenii, chiar de sub nasul său, creează un sentiment de pericol în toate inimile, deodată. A te îndepărta de el e o reacţie instinctivă, de auto-apărare.
• Şi iată-l acum pe Victor Ponta, co-preşedinte al unei coaliţii care a primit la ultimele alegeri cea mai mare majoritate parlamentară din zilele de început al FSN-ului până azi, şef al unui guvern care domină copios lanţul trofic din politica românească, în care a mai rămas doar un ultim mare prădător, izolat în bârlogul de la Cotroceni. Ar trebui să zburde, să guverneze fără emoţii, să ducă ţara înainte, să reformeze şi să construiască. Şi vine un accident aviatic în Apuseni şi tot aparatul administrativ politizat şi toate instituţiile statului umplute de clienţi politici dau greş şi se lovesc cap în cap, lăsând să moară doi oameni de frig, după ce scăpaseră cu viaţă căzând din cer. Când e găsită, fata de 23 de ani are „lacrimi îngheţate pe obraji”. Indignarea este generală, oamenii sunt furioşi. Televiziunile aduc salvatorii în studiouri iar contrastul dintre coerenţa morală a acestor moţi cu vorbă cumpănită şi putreziciunea etică a guvenanţilor este dureros.

Victor Ponta a ajuns în punctul său de inflexiune. E o situaţie dificilă, care trebuie gestionată atent, concentrat, cu multă inteligenţă şi deosebit de mult bun simţ. Dar, exact pe dos, Victor Ponta face zilele acestea toate greşelile posibile:

– se pitulează, se ascunde de camere şi de microfoane, sperând că lumea nu-l va asocia cu nenorocirea; dar e victima propriei sale vanităţi anterioare, pentru că brusca lui absenţă din spaţiul public, pe care-l domina până săptămâna trecută prin prezenţa aproape zilnică în tocşouri, bate la ochi şi atrage atenţia;
– încearcă apoi să scape prin sancţionarea câtorva acari Păun, dar scandalul e prea mare ca să fie îndeajuns; când, în sfârşit, îl dă afară pe unul dintre adevăraţii responsabili, e prea târziu să mai recupereze ceva credibilitate – şi, chiar şi atunci, foloseşte jumătate de măsură, pentru că demisionează doar ministrul de la Interne, nu şi cel de la Transporturi;
– se face de râs anunţând înfiinţarea unei structuri de coordonare în situaţii de urgenţă care există deja, şi pe care el însuşi, fiind prim-ministru, trebuia s-o coordoneze la momentul accidentului; se face că plouă şi nu mai revine asupra anunţului, după ce i se explică unde e problema;
– în chiar seara accidentului, când întreaga ţară trăieşte sub emoţia operaţiunilor confuze de căutare, îşi ia câţiva amici politici şi din presă şi se duce la o cârciumă, în Bucureşti, pentru o lungă seară de voie bună şi bârfe suculente; povestea răsuflă, fireşte, dar împricinatul tace în continuare, ca mortu-n păpuşoi, deşi efectul de imagine e devastator.

Şi nu este tot. Seria neagră a evenimentelor continuă cu un viscol major. Este evident că, aşa cum se întâmplă de fiecare dată, şi aceste căderi de zăpadă vor provoca probleme peste tot. Ce face prim-ministrul? Păi, nimic – în prima parte a zilei e dispărut cine ştie pe unde. La televizor apar alţi miniştri, care fac informări de trafic inutile de la Guvern. Mai pe seară, când lumea începe din nou să se-ntărâte, un consilier îl convinge, probabil, că e cazul să iasă, aşa că-şi pune un pulover „de lucru” pe el şi dă o declaraţie. Un pulover „Paul&Shark”, care costă cât salariul mediu pe economie (Băsescu călcase şi el în străchini, pe la nişte alunecări de teren, cu un fes de aceeaşi marcă exclusivistă, motiv pentru care a fost îndelung executat la vremea respectivă). Autogol, din nou.

Iar duminică la amiază, când de la Palatul Victoria se decretează cod roşu de ninsoare, pentru prima dată în această ţară, unde este premierul? La baschet, cu nişte prieteni, ca în orice altă zi de duminică. Neplăcut surprins de prezenţa unei echipe tv care-l aşteaptă la ieşire, prim-ministrul expediază întrebările – „o să mă duc la guvern mai încolo”.

Zici că e cumpărat de echipa adversă, că altfel nu se explică.

Părerea mea e că Victor Ponta va stabili un record în politica românească: nici un alt lider politic nu va mai reuşi, vreodată, să irosească o popularitate atât de mare, atât de repede.