Zen d’acvariu: peştii lui Petreanu rup tăcerea

Julius Constantinescu

Individul ăla ciudat care stă cu noi a dispărut de câteva zile. Păcat, tocmai începuse să ne devină simpatic.

Prima dată când l-am văzut, ne-a umflat râsul. Venise la magazin să cumpere un bol şi un caras auriu; a plecat târând după el un acvariu de 120 l, un fel de reactor nuclear şi un banc întreg de peşti (noi, adică). Marcel, băiatul de la pet shop care l-a convins că peştii aduc noroc, şi-a luat liber două luni şi-a întins-o la mare, ca nu te întâlneşti toată ziua cu fraieri de un asemenea calibru.

Tipul ăsta care ne-a cumpărat locuieşte într-un acvariu cu aer – el îi zice „apartament”, dar noi am mai fost şi în alte locuri şi ştim cum arată un apartament. La început, am avut ceva emoţii: ne îngrijora mai ales faptul că individul nu părea capabil să se hrănească pe el însuşi, prin urmare nu prea vedeam cum ne-ar hrăni şi pe noi. Până la urmă, s-a dovedit a fi un tip inteligent şi a învăţat cumva că punga aia pe care scrie „Hrană peşti” e pentru noi.

Drăguţ a fost când s-a stricat într-o noapte reactorul şi a început să curgă apa din acvariu. Dormea tun şi n-a auzit nimic, l-a trezit un vecin. Băi frate, să vezi tămbălău, ziceai că se scufundă Atlantida! Apa îi ajungea pân’la glezne, da’ el avea cizme de cauciuc şi vestă de salvare (asta cred că i-a rămas de când era şef la ştiri; ştiţi că veteranii se reintegrează greu în societate). Se agita şi umbla de colo-colo de nebun, ca ăia de pe Titanic de n-au mai prins loc în bărcile de salvare. Apa, vă mai spunem o dată, abia îi trecea de tălpi. Nu ştim exact ce făcea; cert e că, la un moment dat, ne-am trezit că ţinea în fiecare mână câte un furtun, iar în gura un al treilea furtun, cu care făcea bule în acvariu. Îi ieşiseră ochii din cap şi se uita îngrozit, în timp ce noi îl încurajam: „Aşa, bravo! Vezi, eşti scafandru!”.

Bine că nu s-a înecat, că ne ataşaserăm deja de el şi parcă ne-ar fi fost cumva să ciugulim din el.

(va urma)