Zidul dorului

În martie anul trecut, mai multe persoane cu atitudine profesională, îmbrăcate în echipament regulamentar de protecție pentru lucrări publice, au închis cu panouri și benzi de avertizare un perimetru pe malul Tamisei, în dreptul unui foarte lung zid aflat chiar peste râu de impresionanta clădire a parlamentului britanic.

Lucrătorii s-au apucat să curețe zidul alb, după care au scos markere Posca – marca favorită a grafferilor – și au început să deseneze, meticulos, mii de inimi roșii: câte una pentru fiecare victimă Covid-19 din Marea Britanie, niciuna mai mare decât o palmă.

Legalmente vorbind, pe zidul alb de pe malul Tamisei tocmai se desfășura un act de vandalism. Oamenii care desenau acolo mii de inimi roșii n-aveau nicio calitate oficială și nici autorizație pentru asta, dar se comportau ca atare pentru a întârzia o eventuală intervenție a autorităților. Pariul era că, dacă apucau să deseneze suficient de multe inimi, primăria ar fi ezitat să mai șteargă pictura murală, de teama reacției publice.

Artiștii ei erau membrii a două grupuri civice – Covid-19 Bereaved Families for Justice și Led By Donkeys – plus voluntari, care se organizaseră pentru a crea un memorial ad-hoc în amintirea celor 150.000 de morți de covid din Marea Britanie. Profund îndurerați de pierderea celor dragi și înfuriați de incompetența și demagogia guvernanților, acești cetățeni implicați au pornit de la întrebarea „cum facem să arătăm că morții noștri nu sunt doar o statistică?”

Pseudo-vandalii au hotărât ca fiecare dintre cele 150.000 de inimi să fie desenată manual, în loc să fie folosite stenciluri și sprayuri, pentru că fiecare dintre cei morți avea individualitatea lui. Inimile urmau să fie suficient de mari ca oricine voia să poată scrie numele celui pierdut înăuntru, și poate și un mesaj, dar inițiatorii au fost conștienți dintru început că nu vor putea – și nici n-ar fi vrut – să impună o regulă strictă în acest sens. Astfel, acest zid al dorului a căpătat o viață proprie, schimbându-se și evoluând zi de zi, pe măsură ce din ce în ce mai multe familii au început să participe la completarea lui cu nume și mesaje.

Inimile roșii se întind acum pe o distanță de aproape jumătate de kilometru, pe cheiul din fața spitalului St. Thomas – unde, de altfel, au fost internați și au și murit unii dintre cei ale căror nume apar acum pe zid. Rezultatul este o foarte emoționantă frescă pointillistă a dorului, amintirii și tristeții, care se integrează, firesc, în cotidianul vibrant al orașului. Pe lângă zid aleargă joggeri sau se plimbă turiști, iar din când în când vezi pe cineva care se reculege în dreptul uneia dintre inimi. Când privești în lung de linie pe lângă zid, și mijești ochii, ai senzația că inimile capătă din nou viață și reîncep să bată; este doar un efect al dimensiunilor și orientărilor diferite ale miilor de desene, dar iluzia e binevenită și te-ndeamnă la reflecție.

Memorialul are cum un statut legal incert. În continuare neautorizat, este totuși de neconceput că, într-o dimineață, primăria va trimite echipe cu bidinele să acopere inimile. Diverși parlamentari interpelează deja guvernul, cerând preluarea oficială a administrării și menținerii operei, doar că nimeni nu știe cum ar trebui să se-ntâmple asta: montarea unor panouri de plexiglas sau acoperirea desenelor cu lac ar distruge însuși spiritul memorialului, căci nu s-ar mai putea scrie mesaje de dor în inimi. Deocamdată, întreținerea memorialului e făcută de grupuri de voluntari, care reîmprospătează culorile și îndepărtează, dacă e cazul, graffitiurile fără legătură cu locul. Interesant că acestea sunt însă foarte puține. Cumva, toată lumea, indiferent de opiniile politice sau medicale, pare să fi empatizat imediat cu dorul exprimat de mesajele și inimile desenate pe zid.

Zidul este însoțit și de o versiune on-line, unde sunt înregistrate mesaje audio din partea celor care au pierdut pe cineva în timpul pandemiei. Este o experiență audio extrem de emoționantă.

În fine, deși știu că nu se pot face comparații, deși știu că fiecare societate e diferită și călătorești ca să înveți și să înțelegi, nu să imiți și să copiezi, deși înțeleg toate acestea, nu mă pot opri să mă-ntreb, totuși, ce s-ar întâmpla, cum ar reacționa, ce-ar fi dacă și la București…

Dar mi-e groază de răspuns.