Bărbaţii nu cer ajutorul oricui, aşa, la întâmplare. Să ceri ajutorul şi să te laşi ajutat, asta presupune o mare încredere, o relaţie de dependenţă şi include risc ridicat de ridicol, deci mai bine mergi pe jos 5 km prin ploaie cu un bidon în mână, până la prima benzinărie, decât să faci cu mâna ca maimuţoiul la maşinile care vâjâie pe lângă tine. Cum să laşi un necunoscut să râdă de tine c-ai făcut pana prostului?
„Lasă că mă descurc” este ce spune orice bărbat când un oarecare aflat în trecere-i propune să-i ţină scara – chiar înainte de a cădea cu ea. „N-am nici pe dracu'” e o minciună comună la bărbaţi, la fel şi „pot şi singur”, „ştiu eu ce fac” şi „cunosc drumul”.
Pentru ca să ceri şi să accepţi ajutorul, ca bărbat ai nevoie de-un prieten. Într-un prieten ai încredere absolută, căpătată pe căi misterioase, greu de explicat – poate că în urma unei întâmplări în care amândoi v-aţi rupt ceva în acelaşi timp, sau, cine ştie, cândva când aţi fugit împreună de jandarmi după un meci terminat cu scandal, sau când a venit vorba să vă acoperiţi unul pe celălalt, în ciuda unei pedepse, în faţa vreunui profesor care v-a prins copiind la şcoală.
Prietenul adevărat e legat de tine pe vecie şi are obligaţia sfântă de a-ţi sări în ajutor oriunde-ar fi, la orice oră.
Rămâi cu maşina în pană în Bulgaria? De la Bucureşti, îţi caută, îţi găseşte şi-ţi trimite el o platformă, să te salveze de atacul mecanicilor băştinaşi. Un virus ţi-a criptat calculatorul? Lasă tot şi străbate jumătate de oraş ca să te scape. Vrei bilete la un anume concert? Întreabă-n stânga şi-n dreapta, zgâlţâie şi trage de lanţul slăbiciunilor până găseşte veriga potrivită ca să-ţi rezolve problema.
La rândul tău, şi tu eşti dator să-l ajuţi oricând, oricum, fără întrebări şi fără îndoieli. S-a certat cu nevasta? Culcă-te tu pe jos, lasă-i lui patul, e amărât, are nevoie de odihnă. Pleacă într-o excursie plicticoasă, doar de gura nevestei, cu care tocmai s-a împăcat? Musai să mergi şi tu, împreună corvoada va trece mai uşor. Şi-a lovit maşina? Du-te să-l iei, cum să-l laşi într-un asemenea moment îngrozitor pe mâna vreunui taximetrist insensibil?
Prietenia e importantă – şi cel mai frumos e când prietenii se-apucă s-o şi sărbătorească. Asemenea celebrări sudează şi mai tare prietenia, proporţional cu timpul necesar pentru sudarea câte unui os rupt în decursul petrecerii, de pildă (în ciuda a ceea ce cred doamnele, Marea mahmureală 1, 2 şi 3 sunt documentare, nu filme artistice).
Dacă eşti client Groupama, poţi genera un cod-voucher pe care-l poţi transmite unui prieten care vrea să-şi facă o asigurare. Acesta primeşte o reducere de 10% din preţul asigurării în momentul în care o încheie, iar cel care i-a dat codul, clientul Groupama, intră automat în tragerea la sorţi pentru o Dacia Duster (şi pentru alte premii lunare). Campania mai ţine până pe 29 februarie 2016. Toate detaliile, inclusiv regulamentul campaniei Groupama Premiază Prietenia, pot fi găsite aici.
În plus, unul dintre comentatorii la acest articol, care va spune o povestioară frumoasă despre felul în care a fost ajutat de un prieten/o prietenă, va primi din partea Groupama o cameră foto mirrorless Sony Alpha A5000 (un review complet al acestei camere, aici).
Concursul acesta e activ până luni seară. Hai cu poveştile şi baftă!
23 comentarii Adaugă comentariu
Eram 2 baieti si 2 fete, acum cativa ani, in urcare pe Valea Seaca a Caraimanului (Bucegi). Plecasem in traseu echipati complet, eroarea noastra a fost ora destul de tarzie de plecare din Busteni. O saritoare expusa, la aprox. 100m de Crucea Caraiman ne-a blocat. Era noapte deja, riscul de a cobori ce urcasem era prea mare, am ales sa inoptam pe un prag de stanca cu iarna. Am vorbit cu un prieten de situatie, ne-a anuntat ca urca dimineata dupa noi (era in Bucuresti la o petrecere). Impreuna cu inca un prieten comun au inceput sa urce traseul pe noapte inca, facand jonctiunea cu noi dimineata. Am continuat pe o retragere impreuna.
Au trecut 14 ani de atunci. Inca o data, multumesc, Ionut si Gratian.
P.S. Am si niste relatari din presa de atunci 🙂
De Dana mă leagă o prietenie de 20 de ani. Nu ne sunam zilnic și nici nu ne vedem foarte des, dar știu ca la orice ora, daca as avea nevoie de ea sau ea de mine, suntem acolo una pentru cealaltă. Povestioara s-a petrecut în anul 2013 când ne-am hotărât sa plecam în vacanță împreună, într-un circuit de 11 zile, în Europa. Eu având probleme cu colecistul, ea asistență, s-a umplut bagajul cu perfuzii și toate necesare pentru eventualele mele crize… Din fericire vacanta a decurs foarte bine, dar a doua zi după ce ne-am întors m-am internat pentru intervenția chirurgicala…. Am petrecut și acolo 3 zile de „vacanță” împreună cu ea. 🙂
In martie 2014, in timp ce strabateam plaiurile Cioclovinei – taramul dacilor liberi, impreuna cu speologii mei dragi, am alunecat intr-o rapa. Metri buni de cadere. Mi-ar fracturat piciorul stang. Femurul a vrut sa faca cunostinta cu tibia, bineinteles trecand prin genunchi. Prietenii mei de club, salvatori de pestera, mi-au confectonat o targa si m-au carat ore-n sir prin noroaiele ce erau pe poteca. Oameni adevarati ce nu isi lasa in urma camarazii de aventura! Apoi cu greu am ajuns la locul unde trebuie sa ajunga echipajul Smurd. Din Hunedoara au ajund intr-o ora pe greul drum de munte. Prietenii mei m-au pregatit pentru transport, dar frigul incepea sa isi faca de cap. Doctorul Smurd mi-a oferit haina lui. Si el, un prieten al salvatorilor montani. Am ajuns cu bine la spital. Am lasat natura sa-mi repare piciorul, si peste citeva luni, in carje m-am reintors acolo in tinutul dacilor! Cu multumirea si recunostinta in suflet ca am alaturi prieteni de nadejde!
Una epică, din vremea studenției, pe care nu cred că m-ar mai lăsa inima să o repet dar, ce să-i faci, atunci eram mai tânără și rea 🙂 Deci, era un tip, apevist, adică student la Academia Militară (se întâmpla în Sibiu povestea), care se tot ținea după mine și nu mai știam cum să scap de el. Adică, îi explicam că nu și nu și el tot apărea, când avea permisie (nu putea oricând), la cămin, ba cu flori, ba cu rugăminți. Scene peste scene. Nu pot să zic, era drăguțel foc dar exista un mare „dar” – nu-mi plăcea de niciun fel uniforma aia pe care erau obligați să o poarte, inclusiv în oraș (am înțele că între timp au renunțat la această regulă). Adică, recunosc, îmi era rușine să ies cu el în oraș îmbrăcat așa. Și, ca să scap de el, am pus la cale un plan diabolic ajutată de, cum altfel, cea mai bună prietenă din dotare: Tina. Fixez o întâlnire cu băiatul și îi trag clapa. Nu ajung la locul stabilit, o terasă de pe centru, dar o trimit pe Tina (evident, se cunoșteau) să-și ceară scuze în numele meu (pe vremea aia nu erau telefoane mobile, nu puteam să-l sun decât la poartă, la unitate, ceea ce nu făceam niciodată. Tot de rușine, evident). Așadar, merge Tina la întâlnirea mea și, conform instrucțiunilor primite de la mine, îl consolează cu convingere pe bietul meu apevist. Întâmplător, apar și eu. Deh, terminasem mai repede treaba și am zis să trec totuși pe-acolo, poate îl mai găsesc. Și îl găsesc, în tandrețuti cu cea mai bună prietenă. Bine, asta îl asalta, el era în defensivă totală dar, evident, eu am văzut altceva. Că mă înșeală cu cea mai bună prietenă. Bănuiesc că nu trebuie să mai spun că s-a terminat tot. Urât, dar măcar am scăpat de el. Atât mai adaug, că, săracul, bineînțeles că nu a înțeles nimic când a văzut că doar pe el m-am supărat, nu și pe Tina.
un prieten adevarat este cel care iti sare in ajutor fara sa puna prea multe intrebari si fara sa se uite la ceas. intr-un an am venit dintr-un concediu plin de peripetii si am ajuns acasa cu greu pe la 3 dimineata, dupa doua pene si o singura rezerva.. nu vedeam decat dus si pat in fata ochilor.
acasa ma astepta insa o alta surpriza, am gasit yala blocata si nici o nadejde sa sparg usa, intarita de mine in mod special.. nu am avut de ales decat sa il sun pe S, un bun prieten, pe care l-am trezit – evident – din somn si care a fost la mine in 10 minute cu o bormasina cu acumulator, cu care am scos butucul in 5 minute, fara sa trezesc tot blocul. a venit si a doua zi, sa ma ajute sa o repar.
Cu mulţi ani în urmă, un bun prieten de-al meu a hotărît să emigreze în Canada. Nu şi-a vîndut apartamentul şi o perioadă m-a lăsat să locuiesc în el. (terminasem facultatea şi era momentul cu zborul din cuib). Acolo am dat de o vecină care, normal, avea o colegă la serviciu. Atunci colega era singură. Acum, de ani buni, e soţia mea. Mulţumesc Simi. Atît am avut de spus.
Cea mai buna prietena a mea este nevasta-mea. E suficient ca e cu mine. Atat am avut de spus.
Tocmai cumparasem apartamentul in care stam acum, am curatat molozul de pe toti peretii, l-am incarcat frumos in 30-40 de saci. Acesti saci trebuiau carati toti pana la aproximativ 100 de m distanta fata de bloc pana la containerul pus de REBU. M-am invoit intr-o zi de la munca si am apelat la prietenul meu Gabi ca sa ma ajute sa car sacii. Am apucat sa caram impreuna doar 2-3 saci fiecare cand am primit telefon de la munca, aparuse o urgenta si trebuia sa ma intorc imediat. Gabi s-a oferit, a insistat sa ramana sa mai care el singur din saci. In cateva ore cand m-am intors am descoperit ca facuse singur toata treaba, a doua zi era in medical cu spatele intepenit. Multumesc Gabi.
Acum multi ani, pe la 2 noaptea ma suna prietena, ca se simte rau si ar trebui sa mearga la urgente.
Ea locuia in camin, eu bine-mersi la mine acasa, era ceva distanta intre noi. Cum sa ajung la ea cat mai repede? Primul lucru care mi-a venit in minte a fost sa sun un prieten care avea masina si locuia in blocul vecin. Omul a venit cu mine si a mai si stat cateva ore pe la urgente dupa noi, desi a doua zi avea examen la facultate. I-am spus ca se poate duce acasa, ca sa se odihneasca pentru a doua zi, dar nu s-a lasat convins. Prietena nu avea nimic grav, durerea acuta o speriase degeaba.
Prietenia mea dureaza de 22 de ani. Am sarbatorit majoratul la 18 ani, am scrijelit pe un copac numele noastre si toate lucrurile ridicole si specifice varstei respective. In liceu eu si prietena mea am decis sa mergem cu gasca la mare si sa le spunem parintilor ca mergem in tabara, ca sa nu se ingrijoreze. Doar ca planul a avut o hiba: tata a vrut sa ne duca la autocar in seara plecarii. Intamplarea facea ca un grup mai mare sa plece in tabara cu un autocar chiar in seara respectiva si sa cunoastem cativa dintre participanti. Asadar am platit un coleg sa meraga cu ea cu autocarul pana in Costinesti si eu m-am dus in locul lui cu grupul organizat. Tatalui meu i-am spus ca ea va veni la autocar cu sora ei asa ca nu trebuie sa ma duca decat pe mine. Ne-am reintalnit dupa o noapte plina de peripetii in Costinesti.
Dupa numai 5 zile de vorbit la telefon, si pe facebook am fost invitat la ea acasa la Cluj. Avand in vedere ca era ora 22, bani nu aveam iar trenul pleca din Ploiesti la 6 dimineata am ales sa apelez la o prietena care mi-a fost mereu aproape, mama mea. Fara ajutorul ei la momentul respectiv nu mi-as fi cunoscut sotia, nu as locui in Cluj, iar viata mea nu ar fi asa frumoasa. Totul porind de la o invitatie si ajutorul mamei.
Intamplarea a fost cam asa: de ceva vreme pusesem ochii pe o colega de la servici. Ea era combinata cu altul si nu prea avea ochi ptr mine, doar cateva cuvinte aruncate in pauza de tigara. La un moment dat aflu eu ca s-a despartit de individ si ma gandesc sa trec la atac. Vara fiind, ce e mai potrivit decat o invitatie la mare, unde planuiam sa o tratez ca pe o mare printesa – hotel ca lumea, club de fitze, mare, plaja, nisip etc. Zis si facut! Lansez invitatia, fata accepta, bucurie mare. Ajugem in Mamaia (unde altundeva??), ne cazam, ne intzolim ultimul racnet si ne pregatim sa mergem in club. Am uitat sa spun ca imprumutasem masina de la un PRIETEN ca a mea era vai de mama ei. Asa..mai departe…dam noi o raita pe langa club..nu gasesc loc de parcare. Lasa, ma gandesc eu, o parchez pe marginea strazii ca nu o fi bai. Parcam, ies tantzos din masina, iau fata la subrat, fac cativa pasi dupa care imi dau seama ca am inchis masina cu cheile in contact, ca tampitul!!! ce sa fac, ce sa fac?? Am incercat sa deschid portiera cu placuta cu numarul, cu o sarma de la stergatoare..nimic!!! Seara incepea sa fie compromisa. La club nu se mai punea problema sa mergem, nu putea sa las maine in strada, cu cheile in contact si cu toate actele in masina. Pana dimineata era vanduta prin Bulgaria sau mai stiu eu pe unde. Ma cam pliostisem eu asa cand fata vine cu o idee -hai sa sunam la politie sa vedem ce zic ei. Dupa vreo 2 ore in care m-am invartit pe langa masina incercand diverse metode de spargator de masini, mi-am dat seama ca nu o sa fac cariera din asta si m-am hotarat sa sun la 112. Sunt redirectionat(dupa niste hohote de ras) la politia locala si astept sa vina un agent. Apare agentul, se uita lung la mine, imi zice ca a mai intalnit doar un singur caz, un alt (prost!!) cetatean patise la fel si cel mai bine ar fi sa-mi blocheze rotile ca asa sigur, sigur nu fura nimeni masina. Ok..pana atunci imi fac curaj si il sun pe prietenul de la care am imprumutat masina, ii spun patania si il rog sa-mi trimita cheia de rezerva, a doua zi, cu primul autocar spre Constanta. A doua zi, dis de dimineata, am mers frumusel in Constanta, la autogara, am luat cheia, am recuperat masina si am mers sa o sarut pe fruntea adormita pe cea care intre timp a devenit sotia mea. Daca nu era el, prietenul, care a salvat situatia, cine stie ce deznodamant ar fi avut tentativa mea de cucerire!
Noapte caldă de vară, trecut de miezul nopţii – pe peronul gării din Râmnicu Sărat, la linia 1, un tânăr coboară din trenul Mangalia-Suceava trăgând după el două bagaje mari. Îşi priveşte ceasul şi deşi limbile se luau la întrecere în dreptul cifrei 2, nu se grăbeşte deloc. Face câţiva paşi şi se opreşte pe peron. În gară, un grup de… cetăţeni au o dezbatere pe teme de drept constituţional – trebuia sau nu trebuia demis Băsescu, în timp ce împart o sticlă de Mona (pe-atunci fără premii sub capac), tulburând liniştea nopţii. Câţiva câini comunitari îşi împart prada găsită într-un coş de gunoi, la fel cum partidele îşi împart ministerele – mârâind unul la altul, dar fără să muşte.
Cu puţin timp înainte, pe peronul gării din Buzău, la linia 3, un alt tânăr coboară din trenul Mangalia-Suceava fără vreun bagaj. Îşi priveşte ceasul şi deşi părea că timpul stă în loc, se ia la întrecere cu ceilalţi pasageri, traversează prin trenul Buzău-Vaslui oprit la linia 2 şi aleargă spre gară, ştiind că are 25 de minute pentru a-şi rezolva problema. Intră în gară ciocnindu-se de călători şi, după ce se opreşte dezorientat câteva clipe, porneşte cu paşi siguri şi repezi spre o uşă de care atârnă un afiş – TOALETĂ. Iese după câteva minute, ceva mai relaxat, dar distinge cuvintele „..în direcţia Râmnicu Sărat, Focşani, (…) pleacă din staţie (…)”. Inima-i sare din piept şi porneşte din nou o cursă cu obstacole printre călători. Când ajunge pe peron, trenul deja se pusese în mişcare. Continuă să alerge pe lângă tren, iar un bătrân îl observă, deschide uşa trenului şi-i întinde mâna să-l ajute. Mai sunt câţiva metri din peron când reuşeşte să pună un picior pe scară, se prinde cu o mână de uşă şi cu cealaltă de braţul bătrânului şi reuşeşte să urce. Răsuflă uşurat, dar numai pentru câteva clipe – tipul vagonului în care se urcase nu semăna deloc cu cel din care coborâse. Atunci, îl întreabă pe bătrânul ce l-a ajutat : „Unde merge trenul ăsta?”. „La Vaslui”, primeşte imediat răspunsul care îi confirmă temerile – s-a urcat în alt tren. Fără telefon, fără bani, fără acte – doar în tricou şi pantaloni scurţi. Mai mult, apare şi controlorul care, bineînţeles, nu-i crede povestea şi-l ameninţă că îl dă jos în prima staţie şi anunţă poliţia.
Pe peronul gării din Râmnicu Sărat, dezbaterea pe teme de drept constituţional este întreruptă de vocea unui controlor care îl ceartă pe un tânăr în tricou şi pantaloni scurţi, după ce l-a dat jos din tren. Un alt tânăr, ce se afla pe peron, se îndreaptă spre ei trăgând după el două bagaje mari. Îi spune ceva controlorului, scoate din buzunar două bilete pe care i le arată şi urcă toţi trei în trenul care pleacă imediat şi se pierde în noapte, după un fluierat scurt.
Primul tânăr pe care vi l-am prezentat este Andrei. Al doilea sunt eu. Eram liceeni în Suceava şi ne întorceam de la mare, plătind cu ultimii bani biletele de tren. Ajunşi în Buzău, auzisem în compatiment că trenul stă aproape o jumătate de oră, fapt pentru care am coborât şi am mers până la baie, având o nevoie urgentă. Nu că ar fi prea curate băile din gări, dar cele din vagoane erau sub orice critică. Am stat în toaletă mai mult decât îmi imaginasem, iar trenul meu nu m-a aşteptat în gară decât câteva minute. Andrei aţipise între timp, dar nu înainte să vadă că trenul de la linia 2 este spre Vaslui. Când s-a trezit, trenul alerga în noapte, iar locul de lângă el pe care ar fi trebuit să îl ocup eu era gol. M-a sunat, dar telefonul mi-l lăsasem în ghiozdan şi ghiozdanul în tren. Când m-a dat jos controlorul în Râmnicu Sărat nu-mi venea să cred că Andrei e acolo. I-a povestit controlorului ce s-a întâmplat, i-a arătat biletele ca să-i demonstreze că am avut intenții bune, iar acesta ne-a primit până la urmă în „trenul lui” până în Mărăşeşti, de unde drumrile noastre nu mai erau comune. Imediat după ce am coborât în Mărăşeşti, a oprit în gară un Bucureşti-Suceava. I-am explicat controlorului situaţia, ne-am rugat puţin de el şi i s-a făcut milă de noi şi ne-a lăsat să urcăm.
Când l-am întrebat pe Andrei de ce a coborât în Râmnicu Sărat, fără să ştie că eu voi veni cu următorul tren, nu a ştiut să-mi răspundă, mi-a zis că aşa a simţit. Că nu putea merge acasă şi să mă uite printr-o gară. Mi-a mai zis că intenţiona să se întoarcă în Buzău cu primul tren, dacă nu aş fi apărut şi că a sperat să fiu isteţ şi să mă urc în trenul de Vaslui.. N-am fost prea isteţ, ci doar norocos. Norocos să prind în ultima clipă trenul de Vaslui şi norocos să îl am ca prieten pe Andrei.
Noiembrie. atmosfera bacoviana…ceata, frig, ploaie, tot tacamul. O data cu durerea din suflet, te pricopsesti si cu dureri pe la incheieturi….asa si eu cu prietena mea. Si ce face tot romanul cand il doare ceva? Exact. Merge la acupunctura. La ce ora ne programeaza medicul? Ai ghicit din nou: ora 6:30…nu dupa-masa. La aflarea orei de impunsaturi, m-am enervat instantaneu! Pai cum de ce? Nervii erau provocati de ora la care urma sa ma trezesc…gen…4 noaptea, de primarul care nu asfaltase bucata aia de drum in care urma sa-mi distrug pantofii, de necioplitii din autobuz si de ora 4…aaa, am mai zis, asa-i? Tensiunea mi-a crescut, probabil aveam nevoie de un ac si pentru aia, dar am fost salvata de prietena mea, care s-a oferit sa ma duca ea cu masina. Trebuia sa traverseze tot orasul ca sa ma ia pe mine, trebuia sa se trezeasca mai devreme, lucruri care nu le face oricine pentru oricine, zic. Si toata distractia nu a fost un „one time thing”, cum se mai intampla cateodata, ci a durat 5 zile, mai mult chiar si decat o nunta ca-n povesti, doar ca…darurile au fost…ace…dar ne-a placut 🙂
Eu as vrea sa vorbesc despre alt fel de prietenie. As numi-o prietenia sfintilor. Cand ma gandesc la acest tip de prietenie mi se pare ca e prietenia totala si tocmai de asta nu as vrea sa vorbesc despre altceva. Si sa dau un singur exemplu: Maximilian Maria Kolbe – https://en.wikipedia.org/wiki/Maximilian_Kolbe – se ofera sa fie executat in locul altui prizonier in Auschwitz. Nu sunt multi acesti oameni, pentru ca in general prietenii sunt putini. Dealtfel nu sunt foarte cunoscuti deoarece prietenii nu sunt neaparat populari. Si nici nu pot fi gasiti oriunde, pentru ca in general sunt extrem de pretiosi.
Noapte. Printre ultimele nopti de vara. Conduc. A fost o zi torida, lucru obisnuit in luna lui cuptor, iar acum, pentru ca pamantul incepea sa se raceasca, indraznesc sa opresc aerul conditionat si sa deschid geamurile . Inspir adanc aerul sarat de afara, inchid muzica si imi continui drumul.
Nu merg inca 2 km si un eveniment imi tulbura linistea. Reusesc sa iau o groapa, o groapa a naibii de mare, care, pe cat de mult ma zdruncina fizic, in egala masura imi tulbura si gandurile. Din reflex, trag masina pe dreapta drumului si cobor repede. Era 1 noaptea si aveam sa aflu ca am facut pana la doua roti. Trag iar aerul sarat in piept, injur de doua ori, apoi ma mobilizez psihic sa ajung la benzinaria care, din intamplare, era peste dum. Urc in masina si pornesc cat de prudent pot. In cateva minute, ajung la benzinarie.
Se facuse deja 1:10 si il sun pe Q. Nu raspunde si sun a doua oara. Apoi, aud o voce groasa si putin spus iritata: “Da. Ce e, ma?”. Ma calmasem si ii spun pe un ton detasat “Nimic, voiam sa vad ce mai faci. Hai, imbraca-te ca am nevoie sa ma ajuti.”
Q imi este cel mai vechi prieten din copilarie, desi acum nu ne mai vedem la fel de des.
Ma gaseste in benzinarie, cu treaba pe jumatate facuta, as zice eu, pentru ca deja schimbasem o roata. Dupa cateva ironii pe care le primesc, face un prim gest inspre a ma ajuta si pune roata schimbata la el in masina, continuad, evidend, in acelasi spirit zeflemist, ba chiar si tinand tigara neglijent in coltul gurii. Apoi imi zice ca stie o vulcanizare non-stop. Ma linistesc cu adevarat cand imi dau seama ca situatia devenea mai usor de controlat de catre doi oameni.
Destul de repede, reusim sa schimbam impreuna si cea de-a doua roata. Ne asezam usurati pe bordura de langa masina si imi aprind si eu o tigara. Nu termin tigara si, la 5 metri de noi, parcheaza o masina la statia GPL. Prilejul era destul de bun ca eu si Q sa ne intindem la vorba; era racoare afara si, dupa cum am zis, ne vedeam destul de rar. In tot acest timp, soferul masinii alimentase, platise, iar acum se urcase in masina sa plece. Nu tocmai pregatit de doua surprize in aceeasi noapte, tresar la un zgomot violent, iar, imediat dupa, ma ineaca un fum gros si alb. Eu si Q realizam ca soferul nu pusese furtunul la locul lui, ci ca acesta era inca in rezervorul masinii, dar nu inainte sa fugim cativa metri buni. Soferul coboara din masina, se aud cateva injuraturi, se uita in stanga si in dreapta, pune pompa la loc si pleaca, usor iritat, dar nu neaparat afectat de distrugerea creata. Q, catre mine: “De aia m-ai sunat, sa ma omori!”. Ne bufneste rasul, dar mai mult ne inecam cu aerul, in continuare sarat, dar acum si toxic. Totusi, ne grabim sa luam masinile si sa plecam, desi poate ca am mai fi continuat sa vorbim un timp.
Plec si ajung din nou in intersectia in care se afla groapa. Pe banda opusa, un taximetrist stationeaza. Stau la semafor si il aud cum blesteama si transmite prin statie ca si-a dat seama ca are nevoie de inca o roata de rezerva. Ma amuza putin, dar imi vad de drum si ma bucur in sfarsit de noapte si de linistea ei. Raman acum cu mintea golita de ganduri, poate din cauza oboselii, dar cu un puternic sentiment de recunostinta pentru Q, un om care nu imi datora nimic, un om cu care nu tinusem strans legatura, dar totusi fusese prima persoana la care ma gandisem sa sun. Si nu gresisem.
Se facea ca era Septembrie. Cald, foarte cald. Eram la servici pe bulevardul Ion Mihalache, aproape de Victoriei. Intru pe net si vad un articol. Acel articol mi-a dat un boost incredibil. Un boost de care aveam nevoie. Aprecierea unui blogger despre un pusti care isi face treaba foarte bine. Ma uit la video si ma vad in el. Simt cum adrenalina inlocuieste sangele in vene. Energia imi cuprinde tot organismul. In minte imi vine aceasi sintagma „hard work and dedication”. Ma simt unstopable. As putea lucra 3 zile fara oprire.
Multumesc Vlad Petreanu pentru premiul acordat in Septembrie.
Ce să zic?! Meșterii se mișcau rapid. Într-un minut, erau cu sacii de 20 de kile la etajul 2. Se grăbeau, probabil, spre o altă lucrare. Nici nu mai știam ce trebuie să cumpăr. Îmi notam comanda, mă urcam în mașină, repetam mecanic, citind lista în fața vânzătorilor. Țiment, rigips, colțare?! Nu mi-au cerut femei.
Apartamentul era un mare gurmand: înghițea cantități imense din orice, eram în Marea Crăpelniță (filmul). Convivialitate care determinase ca meșterii angajați de mine să se împrietenească cu toți oamenii de pe scară. Odată cu mutarea mea, am descoperit curând, viitorii mei vecini, pensionari, s-au trezit la viață: își descoperiseră o poftă sălbatică pentru a-și renova casa. Totul le era la îndemână: mână de lucru ieftină – o cafea, o țuiculiță, materiale gratis și un viitor proprietar care își vizita noua locuință doar dimineața – pentru livrare de materiale – și seara – pentru constatare. Când lucrările s-au încheiat, nici un vecin nu mi-a mai răspuns la salut. Și nici multe alte bunuri împachetate în saci, aflate în noul apartament populat de meșteri.
În ritmul ăsta, totul s-a terminat rapid. Nu renovarea, banii. Iar zugrăveala care se înălța dimineața seara se prăbușea, ferestrele plângeau în spume poliuretanice, pe cine să zidesc în zid?!
A fost ușor să împrumut prima mie, apoi a doua, a treia. Era decembrie, și la a patra deja toți prietenii înghețaseră. Hait! Destupasem o sticlă de vin, a doua?!, făceam niște cartofi prăjiți, pregăteam un mujdei cu iaurt, lămâie, ulei de măsline, mentă și usturoi – ‘rați ai naibii de burgheji!, când am primit un apel de la un număr de mobil necunoscut. Vocea – tabagică și puțin luată, vorba lui Pitiș – om matur și serios, îmi recita la telefon o poezie. WTF?!?
Scuzați-mă, cu cine am onoarea?
Hai, mă, nu-ți mai recunoști poezia? Sunt X! (Paranteză: era o vreme, poate o fi și acum, nu știu, când viitorii ingineri discutau la agape tovărășești, desigur, despre Shakespeare, cântau la pian. Dar și Offf, Mona mea. Inevitabil mai apăreau și versuri)
X, prieten din facultate. Nu îl mai văzusem (auzisem) de 18 ani. Îmi aflase numărul de mobil de la un coleg de facultate, cu care mă revăzusem, tot după 18 ani, în Vamă.
X: – Ce faci, bre?
Eu: – Uite, în mare păcat! Cu P de la Caragiale!
După o rapidă descriere a contextului (în timpul incendiului, nu le povestești pompierilor viața):
X: – Dă-i în (traducere Margareta Nistor) originea lor de bani! De cât ai nevoie?
Apoi, viața a mers mai departe. Și a fost lumină. Și a fost bine.
Nu am putut gasi nici o poveste impresionanta in care sa povestesc cum am fost ajutat sau am ajutat un prieten , dar am una interesanta. In prezent Cristi este singura persoana care nu face parte din familia mea si cu care am cea mai lunga relatie de prietenie. Cunoscandu-ne de foarte mult timp am ajuns sa fim sinceri unul cu altul si aici este motivul pentru care povestea este interesanta si nu impresionanta. Dintre noi eu am fost primul care si-a gasit vocatia intr-una din multele forme de arta existente.La inceput eram destul de praf la ceea ce faceam sincer , iar Cristi era sincer cu mine … nu primeam prea multe complimente mai mult critici si glume foarte multe , majoritatea in limita bunului simt, nu toate , pentru ca omul este facut sa greseasca si se depasea de multe ori bariera intre criticism si ofensa. Dar totusi eu ii ascultam criticile si radeam la glumele lui pe care si eu la randul meu le criticam , dar sa fiu sincer multe chiar erau amuzante si i-am spus asta de multe ori. In prezent amandoi am ajuns la concluzia ca el mi-a oferit un ajutor enorm si pot spune ca datorita lui am excelat in arta pe care o practic, dar nu pot spune ca ii sunt dator deoarece, datorita criticilor , parerilor sincere si sprijinul acordat pe parcurs Cristi a ajuns sa sustina spectacole de Stand-up Comedy si pot spune ca este un one-liner talentat si amuzant.Mersi ca ai citit !
Pe 20dec ora 12 eram pe A3 în germania în apropiere de Passau. Cumpărasem o mașină din olanda și o duceam în românia pentru o rudă.
Mi s-a stricat alternatorul și având asigurare am sunat la urgente pe autostrada sa îmi trimită pe cineva sa o repare.
Trebuia schimbat alternatorul din păcate.
Am reușit sa duc mașină la un service în parcare și înainte sa merg sa caut hotel și sa aștept pana luni dimineața, am sunat pe cel mai bun prieten din școală generala cu care mai schimb mesaje anual pe Facebook. El locuiește în Koblenz, în vestul germaniei. Îl întreb proceduri, preturi etc etc.
El mă suna peste douăzeci de minute și îmi spune ca a vb cu șeful adac din zona lui și mi-a cerut coordonatele gps.
După 30 de minute a venit o mașină de tractări care m-a dus intr-un autoservice patronat de niște turci cu muncitori unguri. Ei deja mă așteptau cu alternatorul și m-au întrebat dacă pot plăti 300 piesa noua plus montaj sau aduc unul sh. Am bătut palma pt cel nou și la ora 16 eram iesit pe autostradă.
Este o premieră pentru mine și nu m-as fi așteptat sa rezolv problema așa repede.
Am aflat ulterior ca tipul de la adac e căsătorit cu o ardeleanca și ca 90% din prietenii lor de familie sunt români.
Spre sfarsitul lui 2008 treaba mergea destul de prost la job, nu aveam proiecte.
Mi-aduc aminte ca am stat vreo 2 luni degeaba, nu era absolut nimic de facut.
La inceputul lui 2009, firma a concediat 3 oameni din 12 cati eram. Mi-aduc aminte si acum ziua ei, cum ii chemau cate unul sa le dea vestea. Nu stiam daca o sa fiu si eu chemat sau nu.
La sfarsitul zilei am respirat usurat, dar mi-am dat seama ca trebuie sa-mi gasesc altundeva, ca acolo nu mai era sigur.
In primavara lui 2009, la recomandarea unui prieten, am reusit sa ma angajez la o companie mare unde ma aflu si acum.
Interesant cazul expus de Adrian, cel cu Maximilian Maria Kolbe. Doar că acesta s-a oferit să fie executat în locul unui străin, nu a fost vorba de prietenie. O situaţie asemănătoare şi mai actuală care m-a impresionat a fost cea a lui Pavlos Jester, care nu şi-a abandonat prietenul în scaun cu rotile în incendiul din Colectiv, suferind astfel răni grace şi chiar riscându-şi viaţa.
http://www.realitatea.net/cine-e-eroul-care-si-a-salvat-amicul-in-scaun-cu-rotile-din-colectiv-acum-se-lupta-pentru-viata_1822115.html
Da Luci, cei care s-au intors in Colectiv dupa ceilalti, toti sunt niste sfinti prieteni. Acu cativa ani, un apropiat, a organizat o tabara in Delta. La un moment dat, cativa tineri s-au aventurat in apa; cel despre care vorbesc, s-a aruncat in apa si i-a salvat iar el a murit. Da, si pe el il trec tot in randul sfintilor prieteni. Iar ca sa-ti dai viata pentru cel de langa tine, cunoscut sau necunoscut, mi se pare ca nu exista un gest mai mare de pretuire si iubire. Adica sa iti dovedesti prietenia(sfintilor).