Iubitei mele – şi tuturor doamnelor şi domnişoarelor cărora le e frică de şoricei

Este exact pe dos: şoriceii sunt cei cărora le e mai frică de voi decât vouă de ei. Ştiţi, e un paradox: în fiinţe mai mici intră întotdeauna mai multă frică decât în fiinţe mai mari. Nu se ştie cum, dar acesta este purul adevăr.

Şi dacă de veveriţe nu vă temeţi, de ce v-aţi teme de şoricei? Doar pentru că le-au chelit codiţele? Nu e vina lor.

Nu e nici vina liliecilor că sunt doar nişte şoricei cărora le-au crescut aripi. Şi lor le e frică de voi. În general, liliecilor le e frică de orice altă fiinţă vie (de aceea nici nu zboară decât noaptea), în afară de molii şi ţânţari. Le e atât de frică încât nici nu mai privesc pe unde zboară. Au ţinut ochii strâns închişi atât de mult timp, de frică, încât acum nici nu mai ştiu vedea.

Fluturii de noapte sunt, de asemenea, nişte mari timizi. Sunt atât de înspăimântaţi de gândul că i-aţi putea descoperi încât, când aprindeţi becul, se zăpăcesc cu totul şi zboară-n cerc în jurul lui, căutând o cale de scăpare. Dacă le oferiţi, cu un strop de generozitate, întunericul, vor fugi cât mai departe, ruşinaţi că v-au deranjat şi recunoscători că i-aţi lăsat să plece.

Şi limacşilor le e frică de voi, la fel ca şi melcilor. Limacşii sunt doar nişte melci mai ghinionişti, ştiţi? Nişte melci care n-au mai avut energie să-şi facă şi ei, ca orice alt melc responsabil, o căsuţă, acolo. Umblă pe sub frunze şi pe sub pietre de ruşine şi de frică, aşa, fără nici un loc în care să se refugieze.

Cel mai tare vă e frică de şerpii de casă. Ştiu asta, dar aici e o mare, mare neînţelegere. Dintre toate vieţuitoarele, şerpilor de casă le e cel mai frică de voi. Sunt îngroziţi, pietrificaţi când vă simt că vă apropiaţi, prin iarbă. De cele mai multe ori, se fac nevăzuţi cu atâta viteză încât nici nu ştiţi că au fost acolo cu o clipă în urmă, chiar în locul în care tocmai v-aţi aşezat. Dar, când calculează, cu mintea lor primitivă şi sperioasă de şarpe de casă, că n-au timp nici măcar o clipă să fugă, ştiţi ce fac? Se prefac că sunt morţi. Nu mai mişcă deloc, sperând că, în felul acesta, veţi înţelege că nu au cum să vă facă vreun rău, aşa, morţi fiind. După ce plecaţi, învie şi ei, ca să fugă cât mai departe.

În concluzie, dragi doamne şi domnişoare spăimoase, iubita mea y compris: nu mai tresăriţi zmucit, nu vă mai căţăraţi pe scaune şi, mai ales, nu mai ţipaţi aşa, ascuţit ca un ac înfipt în ureche, când vedeţi un şoricel, că o să-i crape bietului de el pitpalacu’ de groază şi o să-i lăsaţi familia lui de şoricei mici cât buricul degetului fără întreţinător taman la vreme de criză. Păi ştiţi cât mănâncă o familie de şoricei? Vai de capu’ meu!

UPDATE: mai multe domnişoare îmi atrag atenţia că n-am zis nimic despre gândacii de bucătărie, „de care ne e frică şi pe care-i şi urâm”, cf. Simona Tache.

Gândacii de bucătărie sunt naşpa pentru că doar ei vor supravieţui unei apocalipse nucleare, ceea ce e foarte descurajant. Aveam o altă imagine despre super-eroi.

Dar, dacă aveţi un iPhone şi vreţi să vă depăşiţi frica de gândaci de bucătărie, vă puteţi înscrie pe lista de aşteptare a proiectului RoboRoach, prin care veţi putea controla un gândac cu ajutorul unei aplicaţii şi al unui mic dispozitiv electronic.

Ca să vezi cine a ajuns să zombifice pe cine, na.