Miercuri după-amiază, cineva sună insistent la uşă. Prin vizor, o dreaptă lungă, disproporţionată, dispare în lateralul cadrului, înfiptă în butonul soneriei. La celălalt capăt al ei, mic, portarul, privind fix spre ochiul de sticlă. Cu stânga ţine o pungă de hârtie. Deschid. Portarul e, în mod hotărât, foarte surprins:
– Da’ când aţi venit, dom’le?
Nu mă pot abţine:
– Hă?
Mai devreme, trecusem pe lângă el, trezindu-l din moţăială. Tresărise-n fotoliu:
– Da!
– Ce faci, mă Petrică?
– La program!
Cât aşteptasem liftul, se ridicase şi venise lângă mine, întinzându-se discret. Roşu la faţă, cam tulbure-n priviri, emanând amintirea recentă a unei ţuiculiţe „de prânz”.
– Două le-am dat!
– Cui?
– La câini.
– Ce câini?
– Hehe.
Hehe, adică un soi de „ce, vă faceţi că nu ştiţi despre ce vorbesc, dar ştiu că ştiţi, numa’ râdeţi aşa, de mine, că sunteţi glumeţ, ştiu eu”.
– Nu, pe bune, ce câini?
– La ruşi, aseară.
Dinamo Tbilisi-Steaua, marţi, 0-2.
– Georgieni, bre, nu ruşi.
– Câini, tot aia.
Salvat de lift, dispar.
Două ore mai târziu, mă priveşte uluit când îi deschid uşa după asaltul asupra soneriei.
– Cum, mă, când am venit?
– Păi da.
Îmi întinde punga.
– De la un băiat.
– Ce băiat?
– Ce ştiu eu?
În pungă, o notă de livrare a unor mostre şi mostrele propriu-zise. Băiatul, un curier.
– Mersi, mă Petre.
– Bine, face, şi aşteaptă să-nchid uşa, ca să fie sigur că nu-i mai fac vreo figură d-asta cu apariţii şi dispariţii când nu-i atent.
A doua zi, de dimineaţă, când mă vede ieşind din bloc:
– Auziţi? Azi mai vine cineva?

5 comentarii Adaugă comentariu
Chiar mi se făcuse dor de portarul ăsta!
Da… he he he .Ca asta sint o gramada.Totul e ca noi sa putem sa-i suportam.va pup si va iubesc, altceva nu va doresc.
Deci, când ai venit?
Nu mai comentez. Am portarul meu. Concediu plăcut şi reîntoarcere cu bine.
Păi da. Și-a mai venit?