Poftim o constatare de la un expert în trezitul dis de dimineață: nu e nimic mai mișto decât să revii la realitate în lumina răsăritului (și încă una, pentru indignare completă: cine nu se trezește-n zori, pierde masiv).
****
Am copilărit într-o casă umbrită de tei uriași. Camera mea avea 3 ferestre spre nord-nord-vest. Știam că e soare afară când vedeam frunzele însorite ale unui tei de peste drum. Am crescut convins că strada mea e un loc foarte ploios, sau măcar mereu înnorat. Cred că așa se explică notele proaste de la matematică; aveam și-așa destule motive să fiu integral posomorât, nu-mi mai trebuiau și integralele de la clasă.
Viața frumoasă a-nceput în studenție, exact așa cum îmi spunea toată lumea. M-am mutat într-o mansardă cu ferestre spre est, deasupra teilor, și, din propriul pat, am descoperit răsăritul. Dacă nu știți (și cred că mulți nu știți, că nu vă treziți așa devreme, burjuilor), răsăritul e… ghiduș. Nu te poți supăra pe el, chiar dacă mormăi și te-ntorci cu fața la perete. Lumina răsăritului este tonică, îți dă energie – aș spune chiar că este un foarte bun întăritor, dacă-mi permiteți (din acest punct de vedere, studenția în mansardă a fost o perioadă foarte bună).
****
Cel mai dubios loc de muncă pe care l-am avut vreodată a fost într-un subsol. Biroul meu era oarecum sub un geamlâc de pisici, pe care-l priveam uitându-mă-n sus, spre tavan. El dădea afară la nivelul trotuarului, pe o stradă destul de circulată. Două luni am văzut doar carâmbi pășind grăbiți, apoi a nins și cineva a făcut un morman de zăpadă exact peste fanta mea de lumină. Înainte ca zăpada deja neagră să se topească, ziarul respectiv a dat faliment, lăsându-mă cu o grămadă de datorii și cu frustrarea că n-am prins nici măcar sezonul gleznelor goale. Ar fi fost un unghi nou, măcar atât. Una peste alta, redacția aia a fost un loc foarte cenușiu – ba chiar noroios, dacă ploua afară și geamlâcul rămânea întredeschis. Falimentul a avut și părțile lui bune, până la urmă: m-a ajutat să revin la lumină.
****
Nu-mi pot imagina cum trăiau oamenii în Evul Mediu fără ferestre de sticlă. Ori trăiau în întuneric (întuneric în casă, Evul Mediu Întunecat afară, ce deprimant!) ori în curent. Noi, românii – și doar noi, din câte am observat prin lume – știm cât de ucigător poate fi curentul. Termopanul și închiderea lui ermetică au salvat mii de români de la un număr nesfârșit de suferințe îngrozitoare – deși cunosc compatrioți care pot simți chiar și când e perfect închisă ferestra de termopan câte un curent subtil, așa, care lovește mișelește fix la șale.
****
Dar despre claritatea sticlei de ce să nu vorbim? Ochelariștii dau din cap, încuviințând, ei știu ce spun: lumea e și-așa strâmbă, ce rost are s-o deformezi suplimentar cu lentile de proastă calitate?
Păi ați privit vreodată printr-un geam cu ape? Sună romantic, „geam cu ape”, nu? Parcă ești beat și plouă cu șiroaie direct pe sticla ferestrei, asta înseamnă. Geamul cu ape (și un pic verzuliu) era semnătura meșteșugarilor din industria socialistă a sticlei. Dacă îți bulbuca ochiul când te privea cineva prin el, era geam de-al nostru, românesc. Așa cum industria socialistă nu putea face o minge de fotbal sferică, tot așa n-a reușit, 40 de ani la rând, să fabrice o foaie de geam clar. Poate de aceea geamgiii din România n-au ajuns să monteze sticla care protejează Mona Lisa, de exemplu (chiar, cum ar fi fost?) Că veni vorba, sticla aia este făcută de o companie care cu asta se ocupă din 1665 încoace, fără întrerupere. De 351 de ani, producători de sticlă. Saint-Gobain îi spune. Semnătura lor mai apare și prin alte locuri. Piramida de sticlă pe sub care se intră la Luvru? Saint-Gobain. Opera din Beijing? Saint-Gobain. The Shard, în Londra? Da, tot ei (și în București se află câteva clădiri “îmbrăcate” în Saint-Gobain: City Gate, North Gate, Petrom City, Porsche Pipera, magazinul Cocor). Firmă mare – doar pentru cercetare cheltuiesc 430 de milioane de euro anual (apropo, cât e bugetul pentru cercetare al României? că nu mai știu).
În fine, recomandarea pentru chinuiții fericiți care-și fac o casă, care plănuiesc să-și facă o casă sau, pur și simplu, pentru cei care ar vrea să-și schimbe ferestrele vechi cu unele noi, de calitate. Țineți minte trei cuvinte: SGG PLANISTAR SUN. Ăsta este un tip de sticlă clară, produsă de Saint-Gobain, pe care „se depune un strat fin transparent din material de origine metalică prin pulverizare catodică în vid” (430 de milioane pentru cercetare nu-s degeaba). Rezultat: 5 avantaje față de sticla obișnuită, adică izolare termică mai bună (păstrează căldura produsă în încăpere), control solar (62% din energia solară e blocată la exterior, deci scade efectul de seră), grad ridicat de transparență, confort vizual (limitarea trecererii energiei solare permite utilizarea redusă a sistemelor de umbrire exterioare sau interioare) și, nu în ultimul rând, economie de energie (SGG PLANISTAR SUN ajută la optimizarea consumului de curent pe toată durata anului, prin reducerea costurilor de răcire, încălzire și iluminare).
Vitrajele Saint-Gobain Glass pot fi achiziționate de la showroom-uri de ferestre care sunt parteneri Saint-Gobain Glass.
Cred că merită – au folosit Saint-Gobain inclusiv pentru oglinzile faimoasei Săli a Oglinzilor din Palatul Versailles.
Să ne-nțelegem, nu te jucai cu Ludovic XIV la oglinzi, erai premium sau nu erai: un ochi regal bulbucat ducea la un cap de meșteșugar tăiat.
7 comentarii Adaugă comentariu
Lasand la o parte reclama la Saint-Gobain, articolul dvs. imi aminteste de perioada in care oamenii din presa erau cu adevarat jurnalisti. Acum ii poti numara pe degetele de la maini. Felicitari, d-le Petreanu!
…a propos de „trezitul de dimineata”, de lucrul in „Organizatii” si alte „generalizari” (reclame ?) : http://mcscrib.blogspot.ro/2016/05/persoana-afurisita-pusa-pe-generalizari.html
Sunt consumator de reclame. În general, îmi plac reclamele, nu le consider intruși în programul radio-tv ori ziare. Reclamele sunt necesare pentru informare.
Reclamele scrise de Petreanu sunt necesare, părerea mea, nu numai pentru informarea cititorilor săi în legătură cu te miri ce produse și servicii, ci, mai degrabă, cât să afle și copyrighterii că publicitatea poate fi făcută și fără să fie plictisitoare/agasantă.
N-aș vrea să par că exagerez cu această odă, dar ideea este că rar putem fi impresionați de reclame bine făcute. Iar Petreanu are har. Spun asta ca o încântare și nu, neapărat, ca o laudă.
Altfel, sunt mândru că parte din sticla Saint-Gobain, care pleacă în lume ca să lumineze ferestre, se fabrică la mine în oraș. De Călărași este vorba. Și autoturismul meu are parbriz Saint-Gobain. 😉
‘trăiți! ce bei, ce mănânci? 🙂
@Petreanu:dacă iese de o ciorbă, mă bag și eu la laude. Sunt oportunist natural
In lumea cabalinelor se considera ca prea multa lumina in grajd baga iepele in calduri! Corolar, poate lumina prea putina din casele Evului Mediu era o incercare de a opri oamenii din a-si satisface poftele lumesti (luand in considerare rolul femeii in societatea de atunci, subjugata barbatului, ma indoiesc totusi de acest lucru). Avand in vedere declinul demografic din ultimii ani – Fiat Lux!!!!!*
*din experienta proprie, ironia pe internet este inteleasa de aproximativ 11.75% din cititori
„Cel mai dubios loc de muncă pe care l-am avut vreodată a fost într-un subsol. ”
Citind acest lucru, am avut o tresarire, mi-am amintit ceva ce uitasem. Stiam ca am o poza facuta acum cativa ani legata de acest subiect si ma intrebam daca o mai am. Am scotocit arhivele si am gasit-o, in fine. Povestea este urmatoarea: acum vreo 2-3 ani, alergand grabit cu treburi, am trecut pe langa o cladire care avea lipit undeva deasupra unor geamuri la demisol un afis. Nu stiu cat adevar contine acest afis sau cine l-a pus acolo, insa mi s-a parut atat de nostim continutul incat l-am fotografiat chiar si in fuga. Din pacate, nu mai tin minte unde anume am facut poza (este posibil sa fie zona Universitate sau Romana sau Victoriei, nu sunt sigur) – a trecut ceva timp si am imbatranit. Oricum este undeva prin Bucuresti. Si in fine poza: http://imgur.com/a/b3b9Y