„Țara de proveniență a laptelui: România”

Există un procesator de lapte care precizează, cu mândrie, pe ambalajele produselor sale: „Țara de proveniență a laptelui: România”.

Nu-i de ici, de colo. Deviza acestui producător, Simultan, este #PuternicRomânesc, și pe bună dreptate – dacă nici oamenii de la Simultan nu înțeleg ce-nseamnă să fii puternic într-o competiție cruntă, nu știu cine altcineva o face. Toți spunem că vrem să cumpărăm românește, dar iată că, între primii 8 producători de lactate din România, doar unul este cu capital integral autohton. Au început de la 300 de litri de lapte, în 1996, iar acum procesează peste 140.000 de litri d elapte zilnic. Cât de bun trebuie să fii ca să prosperi în această competiție dominată atât de copios, în țara ta, de multinaționale-gigant?

Poate ați remarcat marca Simultan în reclamele rulate în ultima vreme la tv: un puști-baterist cu o căciulă-zimbru bate plin de energie din mijlocul unei încărcături de lactate, ceea ce intrigă paznicii. Aceștia deschid ușa și sunt mirați să nu găsească pe nimeni înăuntru, deși bătaia era evidentă. Morala: spiritul românesc pozitiv, tânăr, plin de energie, este prezent în produsele SIM și atrage atenția.

Le-am încercat produsele. Eu sunt consumator destul de hotărât de produse lactate. Dimineața, înainte să plec la radio, mănânc de obicei cereale, la care adaug fie lapte, fie iaurt sau sana sau chefir și, uneori, fructe sau nuci. Folosesc unt din belșug la gătit și, adesea, smântână (și uneori iaurt, la câte o rețetă indiană). Îmi place să beau un pahar de lapte rece în după-amiezile calde. Iarna, o cană de lapte cald cu cacao și câteva fursecuri îmi dau o stare de bine. Ca atare, la mine în frigider sunt mereu de găsit lactate de la diferiți producători și am învățat să fac diferența între ele, însă vă spun cinstit că e pentru prima dată când am găsit un chefir care mi-a adus aminte instantaneu de gustul chișeacului pe care mi-l făcea tata, în copilărie. Tata era moldovean, lactatele SIM vin din Banat, dar presupun că nu degeaba vorbim noi aceeași limbă și la Suceava, și la Timișoara: când e să fie respectate rețetele, gustul e similar și în nord, și-n vest.

Și, că tot veni vorba de rețetele copilăriei, cred că următoarea pe care o-ncerc este un orez cu lapte și scorțișoară, prăjitura pe care tot tata o făcea mereu – probabil cel mai sănătos dulce pe care l-am mâncat în anii aceia. Cum se face? Nimic mai simplu. În esență, se fierbe încetișor o cană de orez – adică orezul dintr-o cană 🙂 – și zahăr (eu aș pune măcar vreo două) într-un litru de lapte SIM de 3,5%, până ce orezul absoarbe laptele. Practic, asta e baza. Pentru mai multă aromă, aș adăuga vanilie în lapte, sau poate niște nucșoară proaspăt măcinată, sau coajă rasă de lămâie sau lime, dar spre final (un truc util: ca să îndepărtezi ceara de pe citrice, e suficient să le speli sub jet de apă fierbinte cu detergent de vase; merge și cu merele alea cerate; grijă mare să limpezești cum trebuie fructul). La final, orezul fiert în lapte se toarnă în castronașe; peste suprafață se presară scorțișoară măcinată. Toată afacerea asta merge brici cu un fruct acrișor și aromat (thailandezii adaugă mango, de unde și faimosul mango sticky rice, care se face însă cu lapte de cocos, dar eu aș pune afine, pentru un gust ceva mai românesc).