Chestia cu toporul

Zilele trecute am dat peste un aparat foto vechi – de fapt, primul meu aparat foto, luat cam cu japca de la ai mei, care, cred, nu mi l-au făcut cadou niciodată, la drept vorbind. Un Kiev pe care l-am trambalat cu mine ani de zile, fotografiind prieteni pe la şcoală şi prin vacanţe în clasicele postúri YOLA. Un aparat robust, care a văzut multe şi a păţit şi mai multe, săracul – pe vremea aceea, viaţa era agitată, băutura multă şi vacanţele pline de întâmplări.

Uitasem de el, dar, cum ziceam, l-am găsit într-un sertar, în nesfârşita curăţenie post-zugrăveală. Înăuntru era un film, l-am simţit cum trage. L-am rulat în casetă şi l-am dus la developat, fără mari speranţe – pelicula stătea desfăcută, înăuntru, cam de 15 ani, am estimat eu.

Am recuperat câteva clişee fără cap şi fără coadă făcute în 1996, într-o vacanţă altfel memorabilă. În vara aia mi-am lovit un ochi aşa de tare încât am pierdut 30 la sută din vedere – pentru totdeauna, după cum mi-a explicat un medic la vreo 3 săptămâni după accident, când începusem să mă îngrijorez că tot prin ceaţă şi cu puncte vedeam.

Poza asta cred că a fost trasă a doua sau a treia zi după accident – nu erau ochelarii mei de soare, eu nu purtam aşa ceva pe-atunci, iar sub lentila dreaptă se şi vede un colţ de bandaj. Sub genunchiul stâng e o sticlă de plastic cu un lichid roşu înăuntru – ăla a fost un vin foarte bun, de la bunicul. O postez aşa cum am recuperat-o din Kiev:

Când am văzut acum fotografia, mi-am amintit întreg şocul acelui moment – şi, evident, toate certitudinile pe care le-am căpătat ulterior despre imensitatea propriei mele prostii.

După un timp, când m-am obişnuit cu noua mea condiţie, am tras învăţămintele. Iată-le:

1. Când eşti citadin get-beget, ideea de a petrece o vacanţă „rustică”, într-o cabană din creierii munţilor, fără apă curentă, fără electricitate, fără încălzire şi fără alt confort decât cel al unei saltele pe podea este bună doar când o discuţi la o bere, pe canapea, la căldurică şi cu burta plină.

2. Când ai nevoie de lemne de foc în vacanţa ta rustică, mai bine tocmeşti pădurarul/ciobanul/localnicul din apropiere, că ei ştiu mai bine cum se face. În fond, ei nu se-apucă să scrie la ziar în locul tău.

3. Când te-apuci, totuşi, să spargi lemne, ar trebui să nu fii beat.

4. Când spargi lemne beat, încearcă totuşi să aplici teoria forţei suficiente şi nu te amuza de înălţimea la care sar bucăţile când le loveşti cu toporul. Ele nu sar de entuziasm.

5. În fine, când tatăl tău ţi-a arătat, pe când erai copil, degetul mare de la piciorul drept, strâmbat pentru totdeauna de o despicătură cu toporul la spart lemne, ar trebui să înţelegi că poate e o chestie cu toporul în familie – şi că, prin urmare, toporul e un obiect de care e bine să te apropii cu mult respect.

Interesant că-mi amintesc primul lucru pe care l-am rostit după ce mi-am revenit din KO, clipind inutil peste bezna din ochiul drept şi gustând sângele care-mi şiroia pe obraz: „deci s-a dus în pizda mă-sii şi ochiul ăsta”.

Propoziţia asta a amuzat cam pe toată lumea atunci, dovadă că umorul băieţilor lăsaţi în creierii munţilor cu prea multă băutură şi prea puţină mâncare ia întorsături ciudate.