O cale de evadare din infernul violenței domestice

Image by akiragiulia from Pixabay

Cât de bine cunoașteți frica? Ați întâlnit acest stăpân crud, care te ia în posesie cu greutatea unui munte ce se prăvălește peste tine și-ți strivește orice urmă de împotrivire? Frica pe termen lung, dezumanizantă, care ține zile, luni sau ani la rând?

****

Aveam 16 ani când am încasat din senin o bătaie crâncenă. Era o seară de vară, cu greieri sârguincioși și parfum de regina nopții din grădinile cartierului. Ieșisem să fumez o țigară pe-ascuns, după ce-mi terminasem temele. Pe marginea terenului de baschet din spatele sălii Floreasca erau câteva gradene, 4-5 rânduri de banchete pe-un eșfodaj de fier. Urcam câteva până la ultima de sus și mă spijineam de zidul ce încă păstra căldura zilei. Îmi plăcea să stau acolo pe-ntuneric și să suflu fum înspre stele.

În seara aceea, un tip făcea abdomene, câțiva metri mai încolo. Mă știam cu el, stătea câteva străzi mai încolo. Era mai mare cu câțiva ani, mă făcuse pionier când eram în clasa a doua – o formalitate festivistă, prezentată însă ca un soi de mentorat comunist de la vârste fragede. Deci, chiar dacă nu eram nici măcar amici, ne salutam prin cartier, și poate că în alte vremuri i-aș fi spus chiar „nene”.

Se schimbase în ultimii ani. Devenise pătrat, un malac cu mușchi, mereu încruntat. Se tundea periuță, ceva cam neobișnuit pe-atunci. Auzisem că intrase la un club de box, apoi la rugby, dar că cel mai mult îi plăcea să se bată. Circulau povești cu placajele pe care le făcea pe asfalt, sinucigaș, când mai încerca vreunul să fugă de el. Cică făcuse praf doi luptători de greco-romane într-o zi. Altădată, întrerupsese nonșalant un meci de baschet intrând pe teren cu un sac de box în spate, pe care-l agățase de inel ca să se antreneze. Știam, așadar, că-i violent, dar nicio clipă nu m-am simțit în pericol. Nu doar că eram din categorii diferite – eu, un lungan cocârjat și slab ca biscuitele-n dungă, el un mormănoi de mușchi, tendoane și pumni cât capul, cu vreo 50 de kg mai mult ca mine, deci ar fi fost cu totul nebărbătesc să-și pună mintea cu mine – dar eram și cu treburi diferite în momentul ăla pe marginea terenului. Adică eu eram pe chill și relaș, cu gândurile mele și-atât, iar el făcea un soi de antrenament de forță despre care nici nu-mi imaginasem vreodată că ar putea exista: stătea cu fundul pe o banchetă, cu picioarele sub cea din fața lui și cu torsul în aer, și forfeca abdomene în timp ce ținea la piept o bordură, mă jur, o bordură de pe marginea drumului, nici mai mult, nici mai puțin. Când se arcuia spre genunchi scotea niște gemete de bivol opintit în jug, iar gradenele vibrau de impulsul masei sale în mișcare. Eu trăgeam cu coada ochiului de la vreo 10 pași distanță, cuprins chiar de admirație. Ce atlet!

Cu atât mai mare surpriza când a lăsat bordura jos, s-a ridicat și, după ce și-a scuturat labele de două ori, a prins bancheta de jos a gradenelor și a smuls întreg ansamblul de la pământ, ca un halterofil la proba olimpică.

M-am agățat de banchetă, pietrificat de uluire: cum naiba clintise toată schela aia, despre care credeam că-i zidită-n peretele clădirii, de ce face asta în timp ce eu sunt încă pe ea și, în fine, ce dracu’ urmează?

Gradenele au zdrăngănit amarnic când le-a dat drumul de la un metru înălțime.

– Ia vino-ncoace, mi-a mormăit.
– Salut, Tudor, ce mai faci? am îndrugat eu, prietenos.
– Cine morții mă-tii ți-a dat voie să stai aici?

Și m-a luat la pumni. A dat în principal la față, umflându-mi pomeții și spărgându-mi buza de sus, dar m-a îndoit de câteva ori și cu lovituri în torace. Mi-a cerut să „țin garda”, ce glumă. M-a anunțat că nu dă tare, în timp ce-mi căra locomotive peste cap, m-a avertizat la mișto – „vezi că-i o sârmă-n spate, te-mpiedici”, după care m-a pălit fulgerător, din nou – „dacă nu ești atent, vezi ce pățești?”

Calvarul a durat câteva minute. S-a oprit, în cele din urmă. De gâfâit, numai eu gâfâiam. M-a anunțat că se duce după sacul de box. Eu trebuia să-l aștept ca să i-l țin cât urma să se antreneze. Am dat din cap că da, cum să nu. Când a ieșit pe poartă, am sărit gardul și am fugit mâncând pământul acasă. M-am liniștit cât de cât, apoi am tăiat buzunarul unei perechi de pantaloni și i-am cusut în prelungire un ciorap. Am scos șaua bicicletei și i-am deșurubat bara. Am obținut o bâtă de inox de qaproape jumătate de metru, pe care am pus-o în buzunarul prelungit – arma mea de autoapărare, pe care eram hotărât s-o folosesc dacă mă mai prindea vreodată. Am umblat așa, cu țeava pe picior, câteva luni la rând, chiar dacă, realist vorbind, nu i-aș fi putut provoca vreo stricăciune cât de cât semnificativă malacului. Probabil că am stârnit câteva mirări prin cartier cu forma aia lungă ce-mi ajungea pe cracul pantalonilor până la genunchi, însă eram prea dominat de frica mea ca să dau atenție cuiva – altcuiva decât bătăușului de pe terenul de baschet. Cu ochii-n patru, l-am mai zărit de câteva ori prin cartier, eu primul de fiecare dată. Am fugit mereu pe alte străduțe înainte să mă observe. Nu ne-am mai intersectat și, în câteva luni, mi-am depășit frica, dar nu l-am uitat.

****

Înapoi în prezent.

Săptămâna trecută am fost invitat la o lansare on-line, așa cum se face acum. Persoane importante, specialiști, psihologi, au vorbit frumos, cu elocință și științific despre o nouă aplicație de smartphone destinată victimelor violenței domestice, despre efectele agresiunii și despre căile de ieșire din infern. O aplicație adusă din Marea Britanie și care mai funcționează în Irlanda și în Cehia, cu rezultate pozitive certe – Bright Sky RO, disponibilă în App Store și Google Play, „o aplicație gratuită care oferă asistență și informații persoanelor aflate într-o relație abuzivă sau celor care sunt îngrijorate pentru o persoană cunoscută. Aplicația este disponibilă în limba română, engleză și maghiară.”

Nu e prima inițiativă pusă la punct în sprijinul victimelor. Am mai fost la astfel de lansări (chiar dacă nu online), am citit studii, am mai ascultat, filmat și intervievat, în atâția ani, experți sau victime, chiar și câte un agresor, din când în când. Dar, cumva, în timp ce răsfoiam ecranele și opțiunile aplicației pe care abia o descărcasem, mi-am reamintit de bătăușul meu de-acum mai bine de 35 de ani. Sigur că situațiile nu se compară – în primul rând, pentru că eu avusesem opțiunea fugii de agresor, și îmi era ușor să fug tocmai pentru că agresorul nu era din familia mea iar eu nu eram nevoit să locuiesc cu el. Victimelor violenței domestice le este însă foarte greu să fugă – iar unele, din păcate, n-o fac niciodată. Dacă eu am fost atât de îngrozit de o singură bătaie încasată din senin, din partea unui străin, oare ce se întâmplă în mintea și sufletul victimelor violenței domestice, care sunt agresate ani la rând?

Cântărindu-mi acum trauma din adolescență, absolut accidentală și ne-repetată, înțeleg mai bine dimensiunile tragediei prin care trec victimele violenței domestice – pentru că, știți, lor li se întâmplă zilnic, uneori luni sau ani la rând, și lor le trebuie enorm de multă determinare ca să plece din locul în care sunt terorizate. Trebuie să-și abandoneze, de obicei, copiii, o parte sau chiar toată agoniseala, niște ani din viață, trebuie să se arunce în necunoscut, să se-ncreadă, deodată, în niște străini care-i promit ajutor și, pentru a li se face dreptate și pentru a primi protecție, într-un sistem judiciar corupt, lent și ineficient. Adesea, trebuie să înfrunte, din păcate, și un profund oprobiu social, pentru că în această țară chiar și un președinte își poate permite să spună despre un copil oarecare pe care l-a lovit peste gură că „o fi făcut el ceva”. Victimelor violenței domestice, terorizate chiar de către membrii familiilor lor, le trebuie timp să-și plănuiască evadarea, și nici măcar n-o pot face cu mintea limpede, pentru că sunt permanent ocupate să absoarbă violență, umilință și frică, și trebuie să ia în considerare mereu faptul că un gest de rezistență din partea lor poate provoca noi agresiuni – poate chiar moartea.

O particularitate a acestei aplicații sugerează cât de mari sunt proporțiile traumei prin care trec victimele violenței domestice: există un „mod de camuflare”, adică posibilitatea de mascare a aplicației, pe ecranul telefonului, în cu totul altceva, care să nu dea de bănuit agresorului. Victimelor le este oferită, astfel, o primă metodă de auto-apărare. Cu aplicația ascunsă, pot fi documentate, efectiv, agresiunile la care sunt supuse – victimele pot înregistra audio-video sau pot lua notițe, și toată această documentare poate fi trimisă printr-un click la o adresă de mail secretă, astfel încât nicio probă nu este păstrată în memoria telefonului, pentru a nu expune persoana agresată la noi violențe. Informațiile strânse de victimă în acest jurnal pot deveni dovezi în instanțele de judecată. Iar pentru cele (sau cei) care au dubii că ce li se întâmplă este, într-adevăr, violență domestică, rezultatul unui comportament deviant, ilegal, îndreptat împotriva lor, în aplicație există un set întreg de informații sau chestionare prin care cel agresat poate evalua siguranța relației în care se află. De asemenea, în cazuri limită, utilizatorul poate căuta ajutor la un serviciu specializat pe baza localizării pe hartă – vor fi afișate cele mai apropiate centre disponibile.

Aplicația Bright Sky RO – App Store, Google Play – a fost dezvoltată inițial de către Fundația Vodafone Grup și ulterior adaptată pentru România în cadrul unui parteneriat cu Poliția Română, Asociația Necuvinte și Asociația Code for Romania.

Rugămintea mea este să vorbiți despre această aplicație în cercurile voastre de cunoscuți. În România, violența domestică este un fenomen cumplit de extins. Victimele tac și îndură mai des decât ne putem imagina, pentru că nu știu cum să ceară ajutor sau le este rușine s-o facă. Bright Sky RO este o mână întinsă și o cale de evadare.

****

Tocmai am dat o căutare pe Google după numele bătăușului meu. A avut un sfârșit violent, acum câțiva ani, într-un accident descris sumar într-o gazetă locală. Despre morți numai de bine, deci – poate și pentru că nu mai pot face rău nimănui.

Articol din categoria: PRO BONO

5 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    Nu cunosc persoane cărora să le fie utilă această aplicație, dar în sfera de aplicabilitate a cabinetelor de consiliere psihologică sau a celor de psihiatrie ar putea fi un instrument de lucru.
    Aș distinge câteva nuanțe în morala poveștii din trecut.
    Agresiunea s-a petrecut aparent fără un motiv definit, fără un interes explicit, aproape în același mod ca „botezul” pionieratului comunist, dar fără festivitatea de „anesteziere” a conștiinței. Putea cineva să-și imagineze refuzul de a deveni pionier? Derularea secvențelor agresiunii s-a petrecut ca o inițiere, ca un act de mentorat. „Omul” avea o vastă experiență neîmpărtășită.
    Desigur finalul poveștii spune totul despre direcția în care a fost inițiat Tudor și despre cauzele pentru care destinul devine „implacabil”.
    O educație corectă ar putea diminua incidența multor traume și ar deschide perspectiva vindecării celor care deja s-au produs.

    0
    0
  2. #3 Comentariu nou

    Super aplicația!
    Să înțeleg că este in:
    – Engleză pentru Iralnda
    – Română pentru România și
    – Maghiară pentru Cehia?

    0
    0
  3. #5 Comentariu nou

    Da, le e foarte greu sa fuga, iar cand o fac devin niste ”nemernice” care i-au distrus viata amaratului! Ca, deh, el a fost baiat bun si nici macar n-a apucat s-o bata. Doar a imbrancit-o un pic, a amenintat-o si s-a repezit la ea cu pumnul. Iar ea a scapat intreaga, doar traumatizata psihic, dar nu se pune la socoteala, mai ales ca ”sigur a gresit ea cu ceva”. Intrebarea e: de unde pornim cand incercam sa implementam niste solutii? Si ce facem cand nu exista martori si nici urme vizibile?

    0
    0