Portarul în vară

În holul blocului încă e răcoare. Retrasă cu vreo doi metri în spatele faţadei, intrarea rămâne în umbră aproape toată ziua. Uşile se închid bine, chiar după vreo 15 ani de zdrăngăneală zilnică – altfel lucrau meseriaşii pe vremuri…

Dar acum, uşile sunt larg deschise. Un efect de horn suflă înăuntru valuri de aer încins. În Bucureşti e caniculă – dar în centrul Bucureştiului, labirint de beton şi asfalt, e vipie ca-n iad.

Portarul stă în picioare, în hol, înfruntând vântul arzător. Pe spate, un pumnal lunguieţ de transpiraţie pleacă dinspre ceafă, în jos, spre şale. Stă cu mâinile la spate, privind, cu ochii mijiţi, betonul orbitor din stradă. Suferă, stoic.

– Bre – îi zic – dacă stai cu uşa deschisă, intră toată căldura, să ştii.
– Păi mor de cald – îmi răspunde.

Portarul mă ţintuieşte cu o privire albă. Nu se miră de mirarea mea. Mi-a comunicat care-i situaţia cu el, în acest moment, şi atât. Nu face nici o legătură între căldura de afară, uşa deschisă, curentul fierbinte în care stă şi răcoarea care încă mai rezistă în hol, împinsă spre peretele din fund.

Îi explic.

– Şefu’, afară e cald de mori. Aici e răcoare. Curentul îţi aduce toată căldura înăuntru, nu simţi? Dacă ai sta cu uşa închisă, ţi-ar fi mai bine.
– Da, zice, şi nu-mi dau seama dacă a înţeles sau doar a auzit ce-am spus.
– Păi închide uşa, îi spun.
– Da, da’ mi-e cald, răspunde.

După care, concesiv – în fond, sunt locatar, deci omul care-i plăteşte salariul, deci aşa, un soi de şef:

– O s-o-nchid mai încolo.

Pe cuvântul meu, dacă scriu vreodată o carte, îl fac nemuritor.