Portarul în vară
În holul blocului încă e răcoare. Retrasă cu vreo doi metri în spatele faţadei, intrarea rămâne în umbră aproape toată ziua. Uşile se închid bine, chiar după vreo 15 ani de zdrăngăneală zilnică – altfel lucrau meseriaşii pe vremuri…
Dar acum, uşile sunt larg deschise. Un efect de horn suflă înăuntru valuri de aer încins. În Bucureşti e caniculă – dar în centrul Bucureştiului, labirint de beton şi asfalt, e vipie ca-n iad.
Portarul stă în picioare, în hol, înfruntând vântul arzător. Pe spate, un pumnal lunguieţ de transpiraţie pleacă dinspre ceafă, în jos, spre şale. Stă cu mâinile la spate, privind, cu ochii mijiţi, betonul orbitor din stradă. Suferă, stoic.
– Bre – îi zic – dacă stai cu uşa deschisă, intră toată căldura, să ştii.
– Păi mor de cald – îmi răspunde.
Portarul mă ţintuieşte cu o privire albă. Nu se miră de mirarea mea. Mi-a comunicat care-i situaţia cu el, în acest moment, şi atât. Nu face nici o legătură între căldura de afară, uşa deschisă, curentul fierbinte în care stă şi răcoarea care încă mai rezistă în hol, împinsă spre peretele din fund.
Îi explic.
– Şefu’, afară e cald de mori. Aici e răcoare. Curentul îţi aduce toată căldura înăuntru, nu simţi? Dacă ai sta cu uşa închisă, ţi-ar fi mai bine.
– Da, zice, şi nu-mi dau seama dacă a înţeles sau doar a auzit ce-am spus.
– Păi închide uşa, îi spun.
– Da, da’ mi-e cald, răspunde.
După care, concesiv – în fond, sunt locatar, deci omul care-i plăteşte salariul, deci aşa, un soi de şef:
– O s-o-nchid mai încolo.
Pe cuvântul meu, dacă scriu vreodată o carte, îl fac nemuritor.
He, he! Am si eu povestea inversa, cu pensionarii in autobuz: hai sa ne vaicarim ca n-avem ce respira, da’ nu cumva sa lasam pe cineva sa deschida vreun geamlic, ca se face curent… O ia si soferul daca se gindeste sa consume ceva motorina extra si sa dea drumul la aerul conditionat. Da’, altfel, nu exista minut in care o vaicareala sau un oftat sa nu-mi aduca aminte ca lor, oricum, le este mai cald decit mie…
sunt unii oameni cu ideea asta fixa ca daca tin geamul/usa deschisa e mai bine.
Ei, se antrenează şi el pentru funcţia de… hmm, inversul lui Sfântu Petru, să zicem? :))))
Finalul mi-a luat replica pe care am simtit nevoia sa o dau acestui articol. Am mai citit, tot aici, postile nemuritoare ale portarului…. daca s-ar scrie cartea, cred ca toate personajele lui Caragiale s-ar teme ca isi pot pierde suprematia!
Portarul e deja un personaj în blogul ăsta. Amar de Zi, feat. Portarul 🙂
Pai l-ai facut deja celebru, ma.
Caposenia asta e tipica. Cand eram mic, era unul la noi la blocuri usor natang, nu-l scoteai din ale lui. Nu mai tin minte minte ce am vrut odata sa cumpar de la el, dar stiu ca mi-a cerut 3 lei, iar eu nu aveam decat o moneda de 5.
– Ia, ma, 5 lei.
– Nu, 3.
– Pai n-am decat moneda asta de 5 lei, iesi in castig.
– Nu, mie imi dai 3 lei.
Si n-a vrut in ruptul capului, a ramas convins ca vreau sa-l trag in piept.
citesc a nu stiu cata oara despre el pe blogul tau. vreau sa-l cunosc!
Chiar ar merita postata o imagine …
Si-ar incepe, hotarat si hotarator, drumul spre nemurire …
Un fel de „mai incolo” acum (reciproca, s-a demonstrat, e valabila) …
Dar el stie cine esti? Te-a vazut la televizor?
Nea Portarul este o muza, un monument de inspiratie. Nu de alta, dar sa fi vrut sa inventezi „conversatiile” purtate cu el si nu-ti ieseau atat de bine… 🙂
Dacă il scoti din anonimat isi pierde aura de legenda
Pe unii nu ii poti scoate din ale lor si pace ! Degeaba ai incerca sa le explici ca le-ar putea fi mai bine, mintea lor nu pricepe…
pai matale credeai ca E. Ionesco a scis din imaginatie? O fi intalnit si el cativa „portari” la viata lui…
:))
@Miorlaupufos Normal ca-l stie, crede ca prezinta sport la Antene. :))