Australia – cronică de film şi lume

Partea bună la cinematograf e că nu te poţi plictisi niciodată, de fapt. Nici chiar la un film precum Australia, care are dinamismul unei râme scăpate în găleata cu sirop de zmeură. Cât se zbuciumă molcom actorii pe ecran, prinşi în şabloanele unui romantism şcolăresc, poţi urmări spectacolul sălii – mereu autentic, mereu viguros.

Iată veşnicul întârziat, întotdeauna exact în faţa ta. Cât timp Lady Ashley îşi surprinde majordomul conform scriptului, anunţând că pleacă la capătul lumii ca să-şi salveze soţul de vacile alea nenorocite cu patru şi două picioare, întârziatul se dezbracă pe-ndelete de palton, fular, căciulă şi pulover. Le aşează tacticos pe spătar, verifică încă o dată numărul scaunului, se-ntinde, rearanjează hainele, scapă căciula, suduie cu năduf, o ridică şi-o bate de pulpă împotriva prafului, mai scutură de pe buze ultimele picături ale înjurăturii, se roteşte în jurul curului precum câinele la culcare şi, în fine, se aruncă-n fotoliu, lăsându-şi nevasta să se ridice în locul lui, pentru acelaşi joc al aranjării propriiilor trupuri pentru o vizionare confortabilă.

Mai în faţă, eroul principal se bate deja cu o cârciumă întreagă, taman când eroina debarcă la antipozi, în căutarea lui, omul de nădejde care o va salva şi o va cunoaşte, fără îndoială,cum n-a mai fost cunoscută niciodată în viaţa ei de aristocrată afanistă. Prima întâlnire smulge un hohot gâlgâit vecinului meu din dreapta. De la zguduitură, îi curge sos de roşii pe bărbie şi în poală, pe hamburgerul luat de alături, de la Mac, şi vârât prin contrabandă în sală. Se şterge cu palma şi mai ia o îmbucătură de chiftea, pe care o umezeşte cu un sorb zgomotos de cola. Na, că s-a terminat.

Pe ecran, apare acum eroul negativ, care va fi monoton negativ până la sfârşit, cu tot atâtea nuanţe psihologice cât o roabă de mortar întărit. Îl omoară din poignée pe soţul doamnei, ceea ce anunţă, natural, următoarele crime – domnul socru, domnul contabil, doamna mamă a domnişorului povestitor (prin imprudenţă) şi o grădiniţă întreagă de mici australieni (care, însă, scapă miraculos dintr-un bombardament japonez cu mai multă pirotehnică decât Hiroshima într-o dimineaţă de august).

Tataia Aborigenu’, bunicul domnişorului povestitor, e un personaj cu adevărat exotic. Şi sexy, într-un anume fel, pare a crede doamna din stânga, atunci când tataia, dezbrăcat aşa cum se ştie că stau toţi aborigenii în câmpiile australiene, întoarce un fund negru şi aţos la cameră. Doamna scapă un „hă!” insinuant, ceea ce-i aduce o plesnitură conjugală peste mână din partea consortului.

În film, Nicole Kidman arată spectaculos cu noua ei buză superioară, victimă ori a unui herpes galopant, ori a unei supradoze de botox. E singura parte a rolului care mă nelinişteşte – şi probabil că şi regizorul s-a simţit la fel şi a hotărât că un singur dubiu e suficient la un film aşa de scurt, de numai 3 ore (şi juma’, cu reclame). Transformarea îmbăşinatei de pe păşunile britanice în combinaţia de Calamity Jane şi John Wayne de la final este fulgurantă. Într-o scenă, madam e moartă de sete şi intră în deşert, ghidată de Tataia Aborigenu’, cu vaci, erou principal, slujitori şi tot calabalâcul. În următoarea, Kidman galopează furtunos la destinaţie, vreo cinci mii de mile mai la dreapta. Ceva-ceva trebuie să se fi întâmplat între timp, dar filmul nu ne-o arată. Nu ne arată de altfel nimic, dovadă dezamăgirea telespectatorului din rândul 5, care a şi strigat, la un moment dat, exact înaintea unui fade artistic peste singura scenă de amor la pat: „da’ fute-o, băăă!”

„Australia” are, totuşi, o calitate. Te face să speri cu putere, şi speranţa creşte pe măsură ce se-ntunecă afară şi se-nchid magazinele din Mall. Te face să speri că se va termina, odată, şi te păcăleşte de cel puţin 4 ori. Prima dată, s-au ridicat să plece numai doi spectatori. A doua oară, un rând întreg (e-adevărat, veniseră împreună). A treia oară, unii au fost păcăliţi de-a binelea, cred, că nu s-au mai întors.

Eu, unul, am stat totuşi până la final. M-a trezit un bodyguard, mulţumesc frumos.

PS – pentru cei pe care geniala mea cronichetă i-a halucinat de tot, iată şi salvarea: da, de-aia pare ceva diferit, pentru că am schimbat tema. Mulţumeeeesc 😀