Omul are o slujbă. Nu e full time, e o dată, poate de două ori pe săptămână, şi-i pare rău, se vede pe el că-i pare rău că nu-l cheamă la treabă mai des.
În ziua când merge la muncă îşi pune hainele bune, de oraş; îşi curăţă pantofii, îşi perie haina; se bărbiereşte, se piaptănă; la final, şucar, îşi trage şapca pe cap cu trei degete, ca domnii – cum făcea în tinereţe când rupea inimi prin cârciumi. Alte vremuri, alţi bani.
Dar şi serviciul acesta e bun – îl aduce pe olog şi-l pune pe stradă să privească trist şoferii. Tot un fel de rupt inimi e şi ăsta. Ologul ia banii, el îl mută de colo-colo, la soare sau la umbră, că e vremea asta păcătoasă. Cât ologul e ocupat, el se mai uită după muieri, mai intră-n vorbă cu lumea care trece prin biroul lui.
Dac-ar fi ologul lui, ar veni zilnic la muncă. Îi place foarte mult să-şi pună hainele de oraş, să-şi lustruiască pantofii, să se bărbierească şi să-şi tragă şucar, cu două degete, şapca pe cap. Ca pe vremuri
6 comentarii Adaugă comentariu
Draga domnule Petreanu,
Stiu ca e blogul Dvs. si faceti ce vreti cu el. Eu (ca neposesor) nu am cui sa trimit ‘micili mele randulete’. Am inteles ca v-ati mutat la alta televiziune (sa fie intr-un ceas bun, probabil. Nu o sa comentez orientarile diferite ale celor doua posturi, nici preferintele Dvs.). Nu stiu insa ce as putea face cu textul care urmeaza si pe care puteti sa-l atribuiti unei cantitati prea mari de Courvoisier :
Vin sa traiesc (din traducerea libera a lui ‘je viens de vivre’) o experienta profunda: am realizat (din traducerea libera a lui ‘I realised’) ca foarte multi cetateni ai tarii noastre (nu spun numele, persoane importante) se rusineaza de originea lor atunci cand sunt pe alte meleaguri. Bref (numele unui detergent sau asa ceva), iata faptele: cetateanul io statea la masa (adica se ocupa cu bautura si mancarea, in aceasta ordine) intr-un mic restaurant de periferie lyoneza, impreuna cu multi cetateni francezi de pe acolo. Dintr-o data, la usa care dadea spre terasa (evident blocata din motive de intarziere a primaverii la latitudinea aia) apar circa vreo cinci cetateni disperati care incercau sa intre pe acolo (mi-a placut formularea cu ‘circa vreo’, vreau patent pe asta). La recunoasterea trasaturilor fisiognomonice (adica a mutrelor) am avut o tresarire de umanitate si am fost singurul din incapere care le-a facut (discret) semn catre ruta ocolitoare, adica intrarea principala. Dupa un interval neasteptat de lung (presupun ca au incercat si intrarea in bar, de asemenea blocata) s-au intrupat (permisa-mi fie blasfemia) in toata splendoarea lor de (probabil) soferi de tir (sau alte indeletniciri manuale, fara rusine atata timp cat taxele sunt platite – o alta sintagma americana care imi place mult dar cu care nu prea pot sa ma impac). Mi s-ar fi parut firesc sa ii aud vorbind romaneste, dar iata mirarea: vorbeau o italiana atat de ciudata incat nimeni pe lume n-ar fi putut vreodata sa creada ca e limba lor materna. Mai intalnisem in aeroporturi destui care vorbeau (stramb) italiana, spaniola sau altceva dar se imbarcau spre Bucuresti, deci era clar. In cazul de fata asistam la o ascundere de alta natura: oamenii acestia (simpli, dupa imbracaminte si dupa culoarea de sub unghii) nu doreau sa declare (nici macar catre eventualii cunoscatori ai limbii lor, prezenti in local) apartenenta la cultura romana (ca despre natiune sau tara nu prea poate fi vorba in vremurile astea).
Am incercat sa-mi amintesc experientele personale: si eu imi imbrac pasaportul intr-un etu in asa fel incat sa nu fie evident carei tari apartin, si eu folosesc limba tarii in care ma aflu (iar daca nu se poate, din cauza de limba ceha de exemplu) folosesc engleza internationala, fara accente fandosite, si eu ma simt mai bine cand sunt luat drept altceva, fie el si polonez sau lituanian. Ce sa fac ca sa ajute la schimbarea starii de fapt, sa-mi fac blog ?
Poate aveti Dvs. vreo idee, D. Petreanu..
/Horia
Haios descrieti tristetea, Horia!
Cand ma aflu in strainatate prefer sa vorbesc in engleza americana sau franceza, astfel calatoria devine mai frumoasa, lumea mi se adreseaza cu respectul cuvenit oricarui cetatean pasnic si civilizat.
In Madrid, intr-un magazin in care am cerut o informatie despre un produs cosmetic in engleza, am primit lamuriri detaliate si multa curtoazie profesionala, deosebit de respectuoasa. Am revenit cu placere a doua zi, impreuna cu o cunostinta. Doream sa ii arat minunatia de magazin. Cand am intrat, cea care ma insotea a facut o remarca in limba romana. In 1, 5 secunde au aparut 3 angajati incruntati, suspiciosi si morocanosi…care stateau cu ochii pe noi ”ca pe butelie” si nu s-au dezlipit de noi cat am ramas in magazin. Aveam senzatia ca vor apasa pe butonul de alarma in urmatoarea secunda.
Abia atunci am inteles ce inseamna limba romana in Madridul non-literar.
Fotografia e exceptionala.
Nu m-am prins de ce, inițial, „îşi trage şapca pe cap cu trei degete” și apoi, către sfârșit, doar cu două. Dom’ Petreanu, fiți drăguț și explicați-mi și mie această metaforă subtilă 🙂
Shit. S-a pierdut numărătoarea de la ciornă la textul final. Ai dreaq nazişti, cum numără ei greşelile 🙂
@Someone: Hai dom’ne, ca si Stalin era baiat meticulos. Nimeni nu-l contrazicea la numaratoare 😉