Casă de piatră-n Khanom

Dacă nu mai călătorim, atunci să ne-amintim.

Ședință foto pe-o plajă thailandeză.

Ea, titirită toată, împachetată-n grande tenue, copie încă imperfectă a originalului ce se va-nfățișa în Marea Zi oaspeților, dar mai ales celorlalte, să crape rânza-n ele de invidie, “uite-o cât de perfectă s-a făcut, fată (dar dacă zâmbește-i cade tencuiala)”.

El îndură binevoitor corvoada de pe nisipul umed, că-i muson și toarnă zilnic câte-un vagon pe metrul pătrat. Urmează cuminte toate indicațiile, “mai la stânga, mai la dreapta, bărbia mai sus, uită-te-n zare, fii melancolic, acum zâmbește, acum fii serios, foarte bine”, e deja soț fără s-o știe. “Stați spate-n spate”, citește fotograful de pe lista de poziții, și ei se-așează, ascultători. Ea știe deja ordinea cadrelor și că va lăsa albumul moștenire nepoatelor, “uite, dragă, cum treceam noi unul pe lângă altul în viață, dar ne-a fost scris să ne-ntâlnim, dă pagina ca să vezi”.

Cățelul apare de nicăieri și se așează-n fund, cu un oftat, taman la piciorul fotografului. Plin de curiozitate, urmărește spectacolul.

Ginerică îl observă și-i zâmbește, după care nu-și mai poate lua ochii de la el. Se răsucește după cum îi dictează producția, dar privirile i se-ntorc reflex spre jucăria de pluș crem care șade-n nisip. Dinspre mireasă se aude un scrâșnet subtil. Cred că i-a crăpat machiajul când s-a-ncruntat. Fotograful vede. M-a simțit însă și pe mine, în spatele lui, așa că șutul nu pleacă. În schimb, se stropșește printre dinți la cățel. Cățelul nu pricepe, se uită-n sus, nedumerit.

Sunt mărinimos. O dată-n viață e ședința foto a miresei. Țistui din buze și chem pușlamaua: “țițilon, prostovane, haivinaici”. Mireasa-mi mulțumește din priviri. Prostovanul se uită peste umăr, gata-gata să cadă pe spate. Ok, fie. Se ridică și vine agale s-adulmece acest caucazian cam gras, poate primește măcar o scărpinătură între urechi dacă de-un pad thai nu par să fie șanse.

Plecăm împreună pe malul mării. Plaja e pustie, dar pentru Prostovan, plină de-atracții. Câțiva pași mai încolo, uită de mine: a găsit un crab care s-a ascuns în nisip. Începe să sape, apoi strănută, cu trufa pudrată. Eu sunt deja departe. Ezită un pic, apoi se culcă unde s-a oprit și adoarme.

7 comentarii Adaugă comentariu

  1. Certified good boy!

    Thumb up 0
  2. Știi, Vlad, mie piesuța asta îmi amintește de un clondir în care doamnele de odinioară își țineau coniacul pentru cafea: cristal de Boemia, mâner și guler din argint filigranat de o finețe și exuberanță a lucrăturii de excepție, dop argintat, pandantiv din sidef decupat și gravat manual. De frumos ce e nici nu mai contează că îți încape coniac numa’ cât să-ți facă poftă.

    (Am așa ceva, moștenire de la o stră-mătușă. E fabricat înainte de 1900. O bijuterie de clondir).

    Thumb up 0
  3. “Ok, fie.”
    Am râs la faza asta de mă durea stomacul.

    Și da, cu mâncarea probabil mai greu, că nu pleacă nimeni la plimbare cu salamul după el că poate dă peste vreun doritor, dar scărpinăturile sunt pe gratis.

    Thumb up 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.