Cozma, nu te-am uitat!

Tot îl văd pe Miron Cozma pe la tv (sigur, dacă mă uit, aşa-mi trebuie). Probabil că face parte din curioasa epidemie de recuperare televizată a unor gunoaie din istoria noastră. În ultima vreme sunt aduşi în studiouri, morţi sau vii, Ceauşeşti sau panglicari ce s-au intersectat cu ei, foşti miniştri agramaţi, apologeţi ai salamului cu soia naţional, din popor, pentru popor. E haos total. Vadim e la mare căutare, transportat ca sfintele moaşte ale ratingului pe la toate staţiile tv. Nicuşor Ceauşescu vorbeşte de pe bandă, filmat pe ascuns, dar cu ştiinţa lui. Un condamnat la moarte ia lecţii de la un profitor al regimului. Se discută à la légère, în încăperi inundate de lumină, la temperaturi controlate, despre Canal, despre Sighet, despre exterminarea elitelor neamului, despre moartea în întuneric şi în frig a minţilor naţiunii – şi, fireşte, despre cât de bine era, de fapt, pe vremuri.

E showbiz, n-ai ce-i face.

Să revenim.

Iată-l pe Cozma, miercuri seară, în direct la RTV, răcnind de propria-i milă, la 20 de ani după ce a comandat a doua mare mineriadă, reuşind atunci să dărâme un guvern al României – şi să mai arunce ţara înapoi o dată.

În mintea lui Cozma e un vârtej de minciuni. Le scuipă-n microfon, fără ruşine, aşa cum, de altfel, îşi strigă nevinovăţia orice recidivist care se jură pe mă-sa că-i curat in timp ce-i guiţă porcul din portbagaj.

Cozma spune cum minerii „lui” n-au mai putut suporta abuzurile şi atacurile „trupelor”, care „au împuşcat 43 de ortaci cu gloanţe de război” în faţa Palatului Victoria, în septembrie 1991. Cozma „nu i-a mai putut stăpâni”, d-aia au dat foc clădirii.

Nişte victime.

Eram reporter în septembrie ’91. Am stat atunci 3 zile cu minerii. I-am luat de la Gara Baneasa şi i-am urmat peste tot, în Piaţa Victoriei, la Camera Deputaţilor, la Palatul Cotroceni şi înapoi în gară, 3 zile la rând. Poate că am uitat multe din grozăviile de atunci, dar n-am să uit niciodată cum a început atacul asupra Palatului Victoria.

Minerii erau pe pajiştea din faţa palatului. Mii. Pe atunci nu exista gardul de acum, era un spaţiu deschis, aşa că nimeni n-a avut vreo dificultate să se apropie. Nu existau forţe de ordine pe scări; toţi jandarmii, câţi vor fi fost, se baricadaseră înăuntru.

Cozma era pe pajişte, mai aproape de partea dinspre Bulevardul Aviatorilor, înconjurat de o serie de locotenenţi loiali şi, mai departe, de sute de mineri. Era o tensiune aproape electrică în aer. Reuşisem să mă apropii de el, eram în stânga lui la vreo 6 metri depărtare. Aşteptam. Minerii erau calmi, încă, dar într-un mod sumbru, ameninţător.

Cozma ceruse să vină prim-ministrul României în faţa lui. Minerii aşteptau să vadă, coboară sau nu? Oricât de straniu ar părea azi, atunci lumea chiar credea că prim-ministrul ar fi putut ieşi la negocieri în mijlocul mulţimii – nu trecuse chiar aşa mult timp de la Revoluţie. Liderii aveau încă un comportament neadaptat la funcţie, cu un an şi un pic în urmă Iliescu se căţărase pe un TAB pentru un discurs.

Roman n-a venit. A venit, în schimb, un tip masiv, într-o haină de piele. A discutat pe un ton jos cu Miron Cozma. Am încercat să mă apropii mai mult, să aud, dar cei doi erau sub strânsoarea unui grup compact de mineri, şi ei curioşi. L-am zărit o clipă pe Cozma – părea neatent la ce-i spunea omul în haina de piele neagră; părea că are alte gânduri. Alt ţel.

După mai puţin de două, trei minute, Cozma a întrerut brusc discuţia, cu un gest ferm, ca şi cum ar fi zis „gata!”, sau „hai!”. A pornit, hotărât, înspre clădirea Guvernului.

Minerii s-au pus şi ei în mişcare, cu strigăte. Mai întâi au spart geamurile gheretei din stânga, apoi ferestrele de la parter ale clădirii.

Primele sticle incendiare au apărut înainte de apusul soarelui. Până să se însereze, în Piaţa Victoriei şi pe lateralul Palatului, spre Iancu de Hunedoara, era în plină desfăşurare o bătălie straşnică. La un moment dat, împreună cu o colegă, ne-am urcat în blocurile încă în construcţie din piaţă – de la etajul 3 în sus, gazul lacrimogen se mai răsfira, puteai să respiri.

De tras cu AKM-ul nu s-a tras. Nenorociţii de Frumuşanu şi Crăiniceanu au murit loviţi de grenade lacrimogene, nu de gloanţe. A murit şi un jandarm, linşat, ucis în bătaie – despre el se scrie mai puţin, spre deloc.

Guvernul Roman a căzut a doua zi. Minerii au devastat Camera Deputaţilor, fiind goniţi de un Ion Raţiu cu o probă de curaj inconştient – i-a dat afară, pur şi simplu, strigând de la tribună că n-au ce căuta în aulă. Apoi s-au mutat la Cotroceni, unde, în mai puţin de o oră, 4 SPP-işti au pus pe fugă o gloată de vreo 4.000 de manifestanţi – un spectacol uluitor, despre care voi scrie poate altădată.

Pe Cozma nu l-am mai revăzut – dar nu l-am uitat. Doar el crede că nu mai ştim.