Îndrăzneşte să-ţi cauţi poveştile

Mi s-a întâmplat o dată să ajung de partea cealaltă a Atlanticului, în America de Sud. Ştiu ce spuneţi acum – uite ce aroganţă, ce-i mai place să se dea mare – dar, credeţi-mă, chiar a fost o întâmplare (fericită!), datorată blogului şi unor călătorii anterioare, despre care scrisesem la vremea respectivă.

Aşadar, am ajuns în Buenos Aires pentru câteva zile, alături de un grup mic de alţi bucureşteni, legaţi într-un fel sau altul de promoţia organizată de o anume firmă. Doi dintre ei formau un cuplu tânăr şi înduioşător de îndrăgostit, un student şi o studentă aflaţi în primii ani de facultate şi, am înţeles vorbind cu ei, la o premieră multiplă în domeniul călătoriilor.

Ea ieşea prima dată din ţară. El mai trecuse o dată graniţa, până la Ruse, peste Dunăre, dar amândoi zburau pentru prima dată cu avionul. Fireşte, ieşeau pentru prima dată din Europa, şi încă cum! Trecuseră Mediterana şi străbătuseră Atlanticul, traversând şi Ecuatorul, pentru a ajunge tocmai în Argentina, pe Rio de la Plata. Şi aveau doar 20 de ani! De aproape de două ori mai mult decât anii care trecuseră de când citisem eu, în Toate pânzele sus!, despre acest estuar exotic şi despre capitala acestei ţări denumită Argentina dintr-o formidabilă eroare, pentru că, în ciuda a ceea ce crezuseră conquistadorii, aici nu se găseşte urmă de argint.

Ajunşi la hotel, am început să discutăm despre ce aveam de gând să facem, fiecare, în orele următoare. I-am poftit să vină cu mine pe străzi, să cunoaştem oameni, să căutăm poveşti, să mâncăm vită argentiniană la grătar, să bem maté şi să facem fotografii. M-au refuzat net. Mi-au spus că, mai întâi, vor să ia un taxi până în afara oraşului, unde auziseră că există un outlet cu haine de piele ieftine. Voiau să-şi cumpere fiecare câte una, ceva fin, ce nu se putea găsi acasă. Apoi voiau să doarmă.

Nu i-am putut convinge că nu merită. Nu m-au crezut când le-am spus că, indiferent cât costau hainele acelea de piele, tot nu făceau banii, că nici gratis dacă le primeau, nu valorau cât timpul pe care aveau să-l piardă.

Ne-am despărţit cam rece. Eu, înciudat de opacitatea lor, de faptul că puştii aceia primiseră un cadou fabulos, o călătorie de partea cealaltă a lumii, şi se pregăteau s-o rateze pentru un ţol. Ei, de-a binelea iritaţi de insistenţele mele, obosiţi de argumentaţia cicălitoare pe care o desfăşurasem în încercarea de a le schimba hotărârea.

Am ieşit din hotel şi am traversat două străduţe până la prima poveste. Într-o micuţă galerie de antichităţi, ocupând un loc puţin în spatele unui pupitru lustruit de generaţii de stăpâni, o bătrânică de 86 de ani caligrafia versuri de Neruda pe o hârtie ciudată, pe care o confecţiona ea însăşi, artizanal, din petalele căzute din buchetele mireselor pe treptele bisericilor unde se măritau. Mi-a recitat în spaniola cu influenţe italieneşti ce se vorbeşte în Buenos Aires, mi-a spus că ştie despre România. Demult, cunoscuse un român care, dintr-o întâmplare (fericită!) traversase oceanul şi Ecuatorul până în ţara ei cu nume eronat. Poate-l şi iubise, cu o viaţă în urmă, dar nu toate secretele ei erau şi pentru mine.

Nu există substitut pentru astfel de amintiri. Ele îţi rămân şi ele te definesc, aceste mici întâlniri decise de soartă, aceste dovezi ale unei conspiraţii universale ce oferă călătorilor ce-şi menţin mintea şi sufletul deschise.

Cât despre studenţii mei, pe care-i lăsasem în recepţie, au luat într-adevăr un taxi şi, după unele căutări, au găsit un outlet. Au căutat toată după-amiază ceva care să le placă, dar n-au găsit.

A doua zi, au făcut un tur al oraşului. Din autobuz.

(Articol publicat iniţial în campania Intră în dialog, sponsorizată de Piraeus Bank)

Articol din categoria: EU, CĂLĂTOR

10 comentarii Adaugă comentariu

  1. #1 Comentariu nou

    nu pot sa cred. adica mi-e mai usor sa accept ca ai nascocit povestea cu studentii decit faptul ca erau „for real”

    0
    0
  2. #3 Comentariu nou

    Îmbătrânești meștere. „Apoi voiau să doarmă.” = vroiau să și-o tragă 😉

    0
    0
  3. #5 Comentariu nou

    Auzi Vlad, cand o sa particip la vreun concurs ce ofera o excursie `exotica` te anunt, poate mergem impreuna :).

    0
    0
  4. Tinerii nu sunt de condamnat. La aproape 30 de ani am impresia că propria mea persoană de la 20 era puerilă. Și probabil la fel voi crede eu, la 40 de ani, despre mine cel de acum. Maturitatea ne deschide ochii la ceea ce contează, la lucrurile cu care putem pleca din această viață (poate). Căci a aduna povești, idei și alte asemenea lucruri imateriale, poate da naștere unei colecții mult mai prețioase decât orice seif de bancă.

    0
    0
  5. Sa inteleg ca romanii, chiar daca nu au iesit niciodata din tara, sunt foarte bine informati in legatura cu outlet-urile de pe mapamond? 😀 Exista un ghid special pentru asa ceva?

    Trist.

    0
    0
  6. #8 Comentariu nou

    „Ce pacat ca tineretea e irosita pe tineri”.
    Ar trebui sa le dai numele alora 2, sunt din categoria „viata bate filmul”. Daca ar fi castigat o excursie pe Luna pesemne ca ar fi refuzat-o, ca n-ai ce cumpara de acolo, mancarea e proasta si nici nu e loc in naveta sa ti-o tragi cum trebuie.

    0
    0
  7. Chiar daca nu va refuzau oferta si v-ar fi insotit prin oras, e putin probabil ca ar fi putut „citi” povestile oamenilor si locurilor. Pentru asa ceva e nevoie de un „organ” special, de o sensibilitate cultivata in sute si poate mii de lecturi.

    0
    0