La o nouă despărţire de acelaşi vechi trecut

E linişte la parterul noului sediu Intact, o încăpere rotundă, la baza turnului unde s-au mutat, recent, şefii mai mari şi mai mici ai trustului. Aici aerul e răcoros şi curat, lumina moale, softată. E belşug de spaţiu, mult loc nefolosit – un alt mod de a arăta vizitatorilor bogăţia iar angajaţilor mărunţi, care se întâmplă să treacă pe aici, ce şi cine e important în lume. În mijlocul încăperii sunt segmentele unei canapele circulare supradimensionate, un obiect cu şezut scurt şi spătar drept, o probă de design care surprinde privirea şi ucide spatele – dar numai dacă ai crede că e făcută să şi stai pe ea. Un covor gros înăbuşă ce mai rămâne din paşii vizitatorului.

Totul e nou, curat, încă nedestrămat, nelustruit, neconsumat.

De jur împrejur, în cuburi transparente de sticlă, luminate de leduri reci, albe, artefactele trustului, strânse după o logică a sentimentalului mai degrabă decât a relevanţei. Primul număr al Jurnalului Naţional, „cotidian de introspecţie”, cele 32 pagini A4 de la care a început totul. Un mesaj de mulţumire de la un telespectator. Şortul cu pene purtat de Mircea Badea în faţa Palatului Victoria. Câteva trofee acordate de organizaţii obscure. 5 mere roşii, lipite unul peste celălalt, probă într-un concurs fără semnificaţie. Caietul-jurnal cu file îngălbenite pe care Florin Brătescu, primul director al Antenei 1, a notat, entuziast, evenimentul primei emisii.

Şi, între două flori cărnoase, ce par a fi din plastic colorat, moartea; sfârşitul fulgerător al lui Ionuţ Barbu şi al Elenei Popescu, echipa care a ajuns pentru ultima oară prima la ştire.

În cubul transparent, camera sfărâmată stă într-o rână, cu maţele electronice la vedere, cu ochiul de sticlă crăpat, cu carcasa strâmbată. Alături, microfonul, ciobit, cu ţărână uscată în striuri, şi coaja casetei, din care băieţii de la laborator au recuperat câteva zile mai târziu ultima secvenţă.

Nu ştim ce speranţe, emoţii, dorinţe, laşităţi vor fi însoţit aceste obiecte. Singura certitudine este sfârşitul în care au fost zdrobite. Aşezate pe suprafaţa albă, imaculată, rece, aseptică, aceste resturi făcute să înregistreze viaţa sugerează acum o procedură medico-legală – uneltele echipei de la ştiri urmând soarta echipei în sine, dusă cu sacul spre propria ei autopsie.

****

Pe atunci, erau mai puţine televiziuni de ştiri dar mai multe ştiri; mai puţine vedete dar mai multe caractere; se ţipa mai puţin şi se spunea mai mult; erau mai mulţi oameni care vorbeau şi mai puţin oameni care vorbeau în numele lor.

Erau mai puţini înşurubaţi în studiouri, mai puţini poli-pricepuţi înfundaţi în scaune, pândiţi de un singur pericol: cel de a se opări la cur de la atâta flecăreală.

Sigur, regretele nu-şi au rostul. Societatea se schimbă – lumea se schimbă. Să fim serioşi, nici pe atunci nu era vreo lume ideală. Nostalgiile înainte de vremea pensiei sunt contra-productive – mai ales că, acum, poţi spera să şi apuci pensia, ca jurnalist, la fel ca orice alt angajat cu muncă de birou. E bine, nu? Chiar dacă trăim mai puţin, poate vieţuim mai mult. Suntem acum mai puţin stresaţi, în industria aceasta. Dacă înainte ne epuiza exerciţiul revoltei din convingere, acum ne-ngraşă obedienţa din interes. Avem creiere mai odihnite, dar ficaţi mai obosiţi. Diversitatea-i în scădere, monomania-i la putere.

Mai puţine principii, mai mult salam – legea compensaţiei are avantaje, totul e să le şi accepţi.

****
Se împlinesc azi 7 ani de la explozia de la Mihăileşti, în care au pierit 18 oameni. Printre ei, şi cei doi corespondenţi ai Antenei 1, reporterul Elena Popescu şi cameramanul Ionuţ Barbu.

În fiecare an ne despărţim din ce în ce mai mult de ei.