Mioriţa 2011

Deasupra Dunării, în apropiere de Ostrov, o turmă de oi, câteva capre. Tras mai într-o parte, spre umbră, ciobanul, păzit oarecum improbabil de un miel. Câinele, la distanţă, nedumerit şi el.

Când tai contactul, o linişte activă recucereşte locul. E ciripeală agitată în copaci, se aud gâze trecând în mare viteză, de groaza rândunelelor ce vânează la înălţime. Clincăne talăngi mici, de oi. Departe, un claxon pierdut – Ostrovul e la câţiva kilometri, în vale.

Peisajul e jignitor de frumos, aproape kitsch. Dealurile coboară dintr-unul într-altul, înverzite, punctate de arbuşti, spre fluviul lat de jos, care străluceşte în miriade de solzi aurii la apropierea apusului. E iarbă înaltă, care se unduieşte-n adierea unui vânt plin de blândeţe. E-un picior de plai pe-o gură de rai.

Ciobanul se ridică-n capul oaselor, curios să vadă cine coboară din maşină. Mielul îi dă târcoale, împungând desaga. Dintr-o parte, câinele pândeşte din iarbă – i se văd urechile, ochii mijiţi şi trufa neagră, strălucitoare, adulmecând străinii.

Ne dăm bună ziua, eu şi ciobanul.

– Frumos loc ţi-ai găsit, îi zic.

Câinele face roată, pieziş, la 10 paşi, căutându-ne în continuare mirosul. E o potaie albă, cu urechi păroase, cu nasul cârn. Ciobanul mă vede urmărind-o şi strigă:

– Bălana! Ia vină-ncoa!

Bălana îl ignoră şi se-ndepărtează agale.

– E obosită, n-are chef, mi se explică. A alergat o vulpe până i-a ieşit sufletu’ şi acu’ vrea să doarmă.

Sunt vulpi în zonă, vulpi care fură iezi, dacă pot – şi chip să le prinzi, îs iuţi şi-s şmechere, îmi mai spune ciobanul. Dacă mă ia peste picior, n-am nici o cale să mă prind, sunt prea orăşean, se ştie că orăşenii cred orice le spui despre animalele sălbatice.

Mielul, care se tot împinge-n el, sfârşeşte prin a-l scoate din sărite. Îl dă violent mai încolo, suduindu-l greu. Apoi, a scuză, către mine:

– Nu-l vrea mă-sa, a fătat doi şi p-ăsta nu l-a vrut, aşa că eu i-s mamă acu’, îi dau cu biberonu’, numa’ după mine se ţine.

Râde. N-a terminat de vorbit şi mielul s-a-ntors, căutând insistent prin spatele ciobanului.

În fine, pentru că de-acum ne ştim, îmi răspunde şi la complimentul de introducere:

– E frumoasă România. Păcat că n-are cine să ne-o ţie!

Ridică din umeri, mirat singur de aşa soartă vrăşmaşă. Pornit, continuă:

– Au luat totul, până şi munţii, asta nu se mai auzise. O să ne ia şi pe noi, o să vedeţi, o să ne ia cu totul şi dup-aia cine ne-o lua o să vie cu biciul pe noi.

Mai încolo, Bălana dispare în iarba înaltă, trântindu-se cu năduf. În câteva clipe, visează că a prins vulpea.