- Oamenii zâmbesc aici de cum îţi prind privirea. Nu poţi fi încruntat când interacţionezi cu ei, ar fi ca şi cum ai ţipa la copii.
- Salută cu toată fiinţa – salutul nu e un gest formal, doar o scuturătură din cap sau o ridicare din sprâncene. Salutul presupune un act conştient – îşi împreunează palmele ca într-o rugăciune şi se apleacă înspre tine în timp ce-ţi cântă salutul (sawaddikaaa!). Asta presupune să se oprească o clipă din ce fac, să se concentreze la salut. Asta te forţează şi pe tine să le răspunzi cu un zâmbet.
- Mă declar uluit de plăcerea cu care pozează. Văd camera îndreptată spre ei şi zâmbesc iar, fac cu mâna, îşi fac atenţi copiii. Când le arăţi imaginea, îşi cheamă prietenii să vadă şi ei. Râd în hohote. Uneori îţi cer să mai fotografiezi. Cred c-ai putea-o ţine aşa toată ziua.
- Nu ştiu să spună nu. Dacă nu înţeleg, continuă să zâmbească – după un timp, te prinzi că n-au priceput ce le-ai cerut. O iei de la capăt, explici pe îndelete. Dau din cap că da, nu eşti sigur că de data asta s-au lămurit. Nu te poţi supăra pe ei, sunt ca nişte copii, vor să facă, chiar dacă nu ştiu cum.
- Ni se spune să nu ţipăm la nimeni. „Dacă ţipaţi, se blochează, nu înţeleg de ce li se întâmplă asta.” Un manager european ne spune că cea mai mare greşeală e să umileşti un angajat thailandez în public – să-l faci de râs într-o şedinţă, să-l critici în faţa celorlalţi. Va demisiona imediat după.
- Localnicii sunt timizi la malul mării. E greu să-i vezi ziua, când e soare, nu le place să se bronzeze. Apar după-amiaza, târziu, se îmbăiază departe de turişti.
- 3 prieteni pe Koh Lanta, pe înserat. Plaja e pustie, turiştii sunt la masă. Copiii aleargă prin apă, fac ce fac toţi copiii la mare: sapă o groapă, ridică un castel. Mă văd că trag cadre de la 100 de metri, se opresc să râdă între ei. Îmi fac cu mâna. Mă gândesc că ar trebui să mă opresc, am reflexe de european, nu pot fotografia copii aproape goi fără acordul părinţilor. Se uită lung după mine când plec – nu înţeleg ce m-a apucat.
[nggallery id=37]
- Inocenţa asta e tulburătoare.
- Copiii paradisului vin la apus.
Articol din
categoria: EU, CĂLĂTOR
15 comentarii Adaugă comentariu
Vlade, nu conteaza, observ eu, ca tu nu esti crescut in spiritul culturii de acolo. Notele de pe servetelele tale ma fac sa cred ca esti aproximativ asemeni lor, bastinasilor. Un altul, cu alta constructie, ar fi notat cu totul altceva pe servetele. Unii pur si simplu nu se nasc la locul potrivit. Se pot insa muta! 🙂
astea sint texte YOLA, cum ai zis tu mai demult de pozele YOLA
Haide dom’le si eu care credeam ca sunt fericit ca mi-am luat ultima fita de Q7 … ca o ard prin Dorobanti cu the hotest girl in town….ca sunt sef dupa 15 ani de munca 12 ore pezi….ca am bani sa merg la 5 stele in Sinaia…ca mi-am facut casa de 1.000.000 de euro care se invarte dupa soare…ca dau 20.000 de euro pe un ceas….????!!!!
unii zic ca fericirea sta in lucruri mici
eu ii cred
Tu ?
Mie , una , imi plac tocmai astfel de note pe „servetele” 🙂
Mai asteptam – le gasim interesante 😉
Te felicit pentru porţia de normalitate pe care ai servit-o şi pe care încerci s-o împarţi cu oamenii care trec pe aici. Mă întreb doar cât o să mai rezişti aşa… â€necivilizatâ€. Să te ţină Cel de deasupra norului.
„ce patetic!”, zic. totusi nu-i aiurea ca normalul ni se pare patetic in tara asta?!… incotro ne indreptam? speranta… o mai are cineva ? o mai vede cineva?
Noroc cu servetelele … ai pastrat cateva ganduri pe care altfel le-ai fi pierdut, probabil. Eu mi-am luat pentru asta un reportofon mic…
Nice!
Absolut splendid…..
Multumim!
Nimeni nu tipa la nimeni? Exista si asa ceva pe lume?
tipa dar tipa mai incet
🙂
Nu ţipă, dom’le, chiar nu ţipă, ce dreaq 🙂
hai sa fie la mijloc
tipa ….dar in soapta
Aia realizare, sa tipi in soapta, si sa te auda toata lumea…