Reguli şi înţelesuri

La la întalnirea bloggerilor cu top social brands, organizata de Biz, companiile prezente au dorit să înţeleagă, printre altele, şi ce pot obţine de la bloggeri în schimbul bănuţilor lor munciţi din greu.

Aş fi vrut să le spun că orice, în funcţie de blogger, pentru că bloggerii sunt şi ei oameni. Dar companiile se refereau, de fapt, la eficienţa oamenilor din on-line.

(foto: Crivăţ şi Chinezu într-o pauză la #bizamsterdam)

Răspunsul meu a fost că bloggerii, când scriu despre o marcă, un produs, un serviciu, oferă de fapt o „recenzie” într-un mediu în care recenziile oneste sunt din ce în ce mai căutate. De pildă, eu, unul, nu mai plec demult în vacanţă fără să citesc înainte opiniile altor turişti care au fost în locurile respective. Când vreau să cumpăr un obiect ceva mai scump, la fel, caut recenzii şi experienţe autentice. Articolul meu despre Mediagalaxy, de exemplu, a stat aproape un an pe prima pagină Google. La fel şi relatarea incidentului de la Zoomania. Câţi cumpărători vor fi influenţat, în cele din urmă, aceste postări, n-am stat niciodată să calculez, dar dacă aş fi fost în managementul acestor mărci, sigur nu mi-ar fi plăcut să aflu.

Lumea caută pe net experienţele altora înainte de a lua o decizie – iar clientul e mai sperios ca o căprioară-n primăvară, după cum ştie orice patron.

De fapt, inclusiv angajările se fac acum din ce în ce mai des prin verificarea candidatului pe net, aşa că grijă mare când vă urcaţi poze tălâmbe pe Facebook – mâine, veţi pica interviul pentru slujba de vis fără măcar să înţelegeţi de ce.

Când cumpără publicitate de la bloggeri, companiile îşi asigură de fapt susţinerea acestora într-un mediu cu memorie, în care, mai devreme sau mai târziu, cineva va da peste recenzia respectivă.

De fapt, companiile acestea cumpără „indulgenţe” pentru propria reputaţie.

Este onestă sau nu această practică? Până la un punct, da – în sine şi în esenţă, publicitatea e o formă de informare, care devine minciună doar prin exagerare şi omisiune.

Pe de altă parte, sistemul are inclus propriul său sistem de reglaj. Un blogger care va scrie numai publicitate (sau care-şi va agasa cititorii cu prea multă publicitate) îi va pierde, sau îşi va pierde credibilitatea, sau le va pierde pe amândouă.

Companiile care caută cantitate şi cifre mari când cumpără publicitate pe internet nu înţeleg mediul şi au greşit adresa. Cifrele se fac (încă) la tv. În internet încă se mai poate construi imagine.

Regulile mele sunt următoarele:

• Pe acest blog, eu nu accept o cerere de publicitate decât dacă e o poveste în jurul subiectului, sau dacă pot ataşa o poveste la el, sau dacă pot transmite cititorilor informaţii utile legate de subiectul respectiv.
• Nu iau niciodată o comandă pentru un produs/serviciu sau orice altceva în care nu cred sau care nu-mi place.
• Întotdeauna marchez un articol plătit cu tag-ul pub. Articolele promoţionale fără acest tag sunt, pur şi simplu, articole promoţionale pe care le scriu pentru că mi-a plăcut ceva sau cred că e bine să promovez ceva.
• Niciodată nu accept reclame invazive, contextuale, cu linkuri false sau cu bannere care se extind, pur şi simplu pentru că mă scot din sărite pe mine în primul rând şi pentru că, dacă vreau cumva să-mi enervez cititorii, prefer s-o fac cu o temă de gândire, nu cu o procedură de fugă din pagină.
• În fine, limitez numărul reclamelor la cel mult 20% din articolele apărute lunar – şi chiar şi aşa, cred că e cam mult.

Desigur, companiile se miră de atâtea condiţii. Companiile privesc comunicarea pe internet ca un business şi vor adaptabilitatea de business a unui partener când comandă o campanie de publicitate.

Doar că bloggingul nu e un business – iar când se transformă în aşa ceva, nu mai e blogging.

În fine, o ultimă mărturisire – de fapt, tot articolul ăsta lung a fost un pretext să postez poza aia de sus cu Crivăţ şi Chinezu bătuţi de vânt prin Amsterdam, pentru că mi-a plăcut cadrul. Mai multe fotografii (făcute de Cristi Şuţu) de la Amsterdam găsiţi aici.