Reportajele Biblionet (VI)

La Mărăşeşti, în Vrancea, o rezistenţă de acest gen a costat 1.000 de morţi pe zi, o lună întreagă, în ultima mare bătălie a românilor din primul război mondial, înainte să se transforme într-una din cele mai mari victorii ale românilor din istorie. Ştim, încă de la primele ore de istorie de la şcoală: pisaţi de nemţi, zi şi noapte, tocaţi cu mitralierele, terciuiţi cu tunurile, românii s-au îngropat în dealurile din jurul oraşului şi au rezistat, însângeraţi, înjumătăţiţi, până când, într-o zi, nemţii si-au recunoscut neputinta si au plecat.

Azi, după aproape 100 de ani, gluma favorită în Mărăşeşti este că românii încă-i mai aşteaptă să vină înapoi, ca să le repare drumurile – pentru că drumurile de aici arată ca după bombardament.

După Războiul Cel Mare, familia Negroponte a donat 20 de hectare la marginea oraşului, unde s-a construit mausoleul, întru veşnica pomenire a eroilor morţi pe dealurile din apropiere. Oricine, în România, recunoaşte silueta monumentului şi recunoaşte istoria glorioasă a locului.

Gloria e bună, doar că nu plăteşte facturi. Nu ţine de foame, nu dă de muncă. În Mărăşeşti, mai sunt azi vreo 7.000 de oameni, câteva magazine, un atelier de confecţii, ceva ateliere de mobilă – dar câtă mobilă să cumperi? Unii au o sfoară de pământ, o curte, cât să creşti un porc şi ceva găini, suficient cât să nu mori de foame, dar şi cât să nu-ţi poţi linişti niciodată, de fapt, grija pentru ziua de mâine. Dacă ai noroc şi te angajează statul, încă mai poţi spera. Dacă nu, îţi rămâne un singur lucru de făcut: să fugi.

Aşezat în mijlocul unui patrulater strâmt, compus din Focşani, Adjud, Tecuci şi Panciu, Mărăşeştiul a cedat atracţiei acestor aşezări cu mai mult noroc şi a devenit, în cele din urmă, un loc din care se fuge – temporar, zi de zi, la slujbă, în vreunul din oraşele aflate la numai 20 de minute depărtare, sau ani la rând, departe, prin Europa, în vreuna din ţările cu soartă mai bună. La două, trei case, sigur e câte cineva plecat. Acasă rămân bătrânii, copiii, neputincioşii, care vieţuiesc lent într-un aer de abandon, de pustiu. Aici, gropile din asfalt sunt atât de vechi, încât au început să se umple cu praf şi pământ. Din trotuarele crăpate ies buruieni. Prin parc, iarba creşte năvalnic, până la genunchi, netunsă şi nebăgată-n seamă. Primăria, dacă există, are cu siguranţă probleme mai mari decât să întreţină spaţiile publice.

La marginea parcului, o clădire micuţă găzduieşte biblioteca orăşenească. Este fosta cabană a paznicului de la intrarea în domeniul Negroponte. Ceva mai încolo, o platformă de beton e tot ce a mai rămas din conacul acestei familii care şi-a donat o parte din avere pentru morţii patriei, după care i-a fost smuls şi distrus restul averii, pentru nimic.

În biblioteca publică din Mărăşeşti, Adriana Arghire rezistă ca-n tranşee, între pereţi îngroşaţi cu rafturi pline de cărţi, luptând încăpăţânat, zi de zi, pentru victorii mărunte, neştiute. Uneori, le primeşte miraculos, din cer, fără să fi făcut nimic pentru ele – de pildă, chiar în ziua în care am vizitat-o, n-avusese nici o întrerupere de curent.