Am semnat ieri un act adiţional la un contract şi i-am tras o ştampilă la final, în mod reflex. La fel a făcut şi contrasemnatarul – semnătură, apoi ştampilă, frumos, lângă, să nu se suprapună, să rămână indescifrabilul lizibil. După care, cu documentul în mână, m-a pufnit râsul. Cât de tare am protestat cu toţii faţă de obligativitatea ştampilării actelor şi iată că acum o facem de bună voie, fără farafastâc şi fără împotriviri!
Adevărul e că, dacă ştampilatul nu mai e obligatoriu, nu înseamnă că-i cumva şi interzis. Nu mai poţi fi condiţionat să ştampilezi un act, e suficientă semnătura, dar mi se pare că ştampila pe documente a devenit aşa, în mod subtil, o chestiune de respect reciproc, atunci când are loc între entităţi private. Mă bucur că nu-mi mai poate cere statul ştampilarea tuturor cererilor pe care le fac, dar mă simt bine când îmi ştampilează banca ordinele de plată din fiecare lună. De asemenea, îmi place să cred că, dacă s-ar prezenta cineva la o bancă în numele firmei mele, cerând să ridice nişte bani din cont, funcţionarii ar deveni ceva mai atenţi şi bănuitori dacă de pe formulare ar lipsi ştampila mea. Sau, cine ştie, dacă s-ar prezenta cineva la fisc să ia date despre firma mea în numele meu, mi-aş dori ca funcţionarul de la ghişeu să ridice din sprâncene – „dar o ştampilă pe cererea asta n-aveţi? Nu c-ar fi obligatoriu, dar ar fi… util”. Şi ceva mai sigur.
De fapt, cred că spiritul OUG care desfiinţează obligativitatea folosirii ştampilei este că fiecare este răspunzător pentru siguranţa propriei afaceri. Dacă ţi se pare suficient să primeşti acte semnate cu o cruce făcută din pix în josul paginii, e ok. Eşti un tip care se bazează mult pe noroc. Asta nu înseamnă că o ştampilă nu poate fi falsificată, evident, dar orişicât. Prezenţa unei ştampile pe un document arată că, mai mult ca probabil, cineva de la firma respectivă, autorizat să ia o decizie, chiar a văzut şi aprobat documentul cu pricina.
Eu îmi păstrez ştampila. A devenit trendy, acum, că nu mai e obligatorie.
(Ilustraţie – Shutterstock)
6 comentarii Adaugă comentariu
Adevarul e ca stampila a devenit o obisnuinta pentru toti si cum spuneti si dumneavoastra „da” mai bine pe niste acte oficiale, ofera o oarecare credibilitate.
Da, da, și eu am „pățit” o chestie simpatică, săptămâna trecută, cu ștampila din dotare. Semnez un document și îl trimit prin fax, așa cum fac, de vreo 5 ani, în fiecare lună. După vreo două zile, dau de ștampilă printr-un sertar al biroului și intru în panică. Vaaaaai, am uitat să ștampilez hârtia (așa cum fac, în fiecare lună, de vreo 5 ani). Dar cum de nu m-a sunat doamna Moni, de la conta, să mă urecheze (s-a mai întâmplat pe parcursul celor 5 ani)???? Și să-mi ceara imperativ să retrimit hârtia. ȘTAM-PI-LA-TĂ (pe cuvânt, așa aveam impresia de fiecare data că îmi spune, cu majuscule). Am ștampilat originalul, că până la urmă faxul ăla ține loc de original doar câteva zile, până ajunge curierul și tot n-am înțeles ce s-a întâmplat cu vigilența doamnei Moni. Până acum! 🙂
Stampila „trendy”? Trendy este de o vreme a sti sa scrii de mana. Si, in extenso, sa te semnezi lizibil.
Mie în continuare mi se pare complet inutilă ștampila.
Este extrem de ușor de falsificat pentru cineva care chiar vrea. Iar sentimentul că ea ar da un pic de siguranță în privința originii unui document sau că a fost aprobată de cineva cu răspundere (apropo, „cineva” are de obicei secretară și nu prea are timp să pună ștampile) mi se pare ciudat.
Dar înțeleg plăcerea de a o utiliza și de a o vedea utilizată în cazul unui contract semnat față în față de două sau mai multe persoane.
fiecare e liber sa faca ce vrea cu stampila lui 🙂
Stampila nu prezinta nicio garantie. Deci de ce s-o folosim ? De dragul trecutului sau ca mijloc estetic de a face un act mai „oficial”decat este ?? Bine ca s-a renuntat la ea!