🎧 Revoluția mea (II): 17.12.1989. Speranța

În 17 decembrie 1989, în cursul după-amiezii, Nicolae Ceaușescu organizează o teleconferință cu responsabilii din Timișoara. Dictatorul le cere acestora direct să înarmeze trupele cu muniție de război și le ordonă să nu mai dea dovadă de pasivitate și deschidă focul împotriva manifestanților. De la Timișoara este anunțat că ordinul a fost dat imediat și că deja se execută foc. Armata trage în plin iar în oraș urmează o baie de sânge. Se înregistrează zeci de morți și de răniți. Masacrul are, însă, efect invers celui scontat de regim. Și mai mulți timișoreni ies să demonstreze împotriva dictaturii.

Azi, episodul II al podcastului meu. La București începe să se afle că se întâmplă ceva important și tragic la Timișoara. Europa Liberă transmite frânturi de informații. Tatăl meu anticipează că lui Ceaușescu i-a venit sfârșitul. Eu sunt în continuare sceptic, cine l-ar putea învinge pe acest dictator care deține toată puterea și-i ucide pe cei care i se împotrivesc?

Puteți asculta podcastul și pe Spotify, aici, și pe Podbean, aici. Un subscribe ajută.

8 comentarii Adaugă comentariu

  1. Avem neamuri la Timisoara. In 17 dec. seara ne suna un inginer de la Azur si ne spune ca se trage in oamenii care au iesit impotriva lui Ceausescu. Eram socat! Nu credeam ca e real… Simplul fapt ca ni s-a spus la telefon asta reprezenta un pericol – securitatea asculta tot! Nu stiam ce sa facem… Apoi am ascultat la Europa Libera, era aievea! Credeam ca Timisoara va fi rasa de pe fata pamantului si toti prietenii si neamurile noastre vor disparea… :(

    Thumb up 3
  2. 1) în Spotify nu pot să ascult. Nici ăsta de azi, nici cel de ieri. Și am abonament la ei, nu pe mocangeală

    2) după episodul de ieri pe care l-am considerat andrei, mă așteptam la ceva mai consistent azi

    3) felicitări pt demers, sper să ajungă la cât mai mulți dintre oamenii tineri care nu au amintiri legate de Decembrie 89. La mine în brigadă am 4 oameni din care 3 nu erau născuți, iar unul avea câțiva ani. I-am rugat să asculte tot ce vei pune pe subiect și în 31 facem o discuție fiindcă tot vom fi cu toții la job și cu activitate de avarie. De aia m-ar ajuta să funcționeze pe Spotify corect că să le downloadez

    Thumb up 2
  3. Am să-ncerc să mă apropii de tema I, scânteia și de tema II, speranța. Cu o scurtă introducere.

    Toți suntem subiectivi și nu e nimic rău în asta. Unele lucruri auzite de la alții mi se par mai mult sau mai puțin romanțate, dar e posibil ca și amintirile/ povestirile mele să pară la fel, altora.

    Eu am avut norocul să văd „scânteia” cu vreo… 4(!) ani înainte. De atunci am știut că pe lângă (aproape) orice scânteie nu mai era necesar decât „ingredientul” numit … masă critică de cetățeni. Iată povestea – mult mai lungă decât partea relevantă care (după cum veți vedea) a durat … câteva secunde.

    Era în iarna lui 1985 spre 1986. Ger și zăpadă imensă, de câteva zile, în București. Ieșisem de la lucru împreună cu câțiva colegi. Am traversat dinspre ASE spre librăria de la „coloane”. Stațiile de troleibuz, trotuarele și strada pline de nămeți la margini, pe ambele sensuri, erau supraaglomerate de mulțimi de oameni. Am apucat să observăm câteva troleuri care au ajuns în stații cu ciorchini de oameni și au fost nevoite să plece mai departe fără a mai putea lua pe nimeni în plus.

    Am intrat și ne-am fâțâit prin librărie un timp. Eu am ieșit puțin mai repede, exact pentru a „prinde” secundele esențiale, pe viu. Cum ar veni … văzute … cu ochii mei, din dreptul coloanelor – deci puțin mai de la înălțime.

    După agitație, tocmai trecuseră în ambele sensuri troleuri. Mulțimea ocupa deja mai tot spațiul carosabil (era aproape făcută joncțiunea dintre cei care așteptau pe cele două sensuri) iar oamenii erau foarte supărați și deja mult mai vocali. Exact în acele clipe au apărut dinspre Piața Romană (spre hotel Dorobanți) o mașină de poliție, urmată de un ARO gri în care era … Elena Ceaușescu, pe locul din față, lângă șofer.

    Oamenii au început să huiduie și mai tare și chiar au apucat să dea cu pumnii în mașina care își croia loc printre ei. Am apucat să surprind reflexul Ceaușeascăi de a apăsa pe butonul de blocare a ușii înainte ca mașina să accelereze pentru a părăsi scena.

    Asta-i toată întâmplarea. Mi-a fost însă suficient pentru a ști că mai devreme sau mai târziu va apărea o ocazie și mai bună. Aveam fundamentată cum ar veni, speranța.

    Thumb up 2
    • Scuze defacto, dar îmi vine greu să cred… Sunt bucureștean și am 43 de ani. Copil fiind, locuiam într-o zonă din nord în care ceaușescu trecea des cu coloana oficială. Niciodată, dar niciodată nu era ceva light. Se oprea circulația total, era plin de poliție la toate intersecțiile iar coloana oficiala era mereu formată din foarte multe mașini. Faptul că tu spui că Leana stătea lângă șofer iar mă pune pe gânduri. Și doar o mașină de poliție…
      Cred că ai făcut o confuzie, era cineva care semăna cu sinistra. Bine că au murit jegoșii dracu, că mult rău au făcut acestei țări.

      Thumb up 0
    • Andrei, am văzut foarte bine, de la câțiva metri. Gestul ei a fost destul de amplu, de răsucire spre partea dreaptă, de unde priveam eu.

      Nu exclud să fi trecut în avangardă și alte echipaje.

      Mi-am pus și eu ulterior întrebarea dacă a mai fost ceva esențial care a declanșat, reacția spontană dar fără echivoc determinată a cetățenilor.

      Poate niște securiști din aceia în civil, pe care îi recunoșteai de la o poștă, degajaseră ultimele troleele nelăsându-le nici să oprească și au înverșunat astfel oamenii (dintre care mulți, probabil nu au văzut „pasagera” – deși ARO-ul special trebuie să-l fi recunoscut).

      E posibil, însă nu am văzut. Eu m-am întors repede în librărie să îmi chem și colegii, pentru a fi martori la o eventuală … continuare. După cum e clar, nu a fost nicio continuare. Atunci!

      Thumb up 0