Sunt zeul binevoitor al unui escroc sentimental

În fiecare dimineață, când deschid ușa ca să plec la radio, aceeași luptă: motanul Poké atacă breșa iar eu parez bila de blană cu mâinile rășchirate, blocându-i accesul spre cartierul general al obsesiei lui, adică bucătăria și minunatul ei frigider, din care se materializează zi de zi cărnițe dulci și crănțănele îmbietoare.

Poké nu se supără că-l prind. Toarce instantaneu, cum îl ridic în brațe. Îi spun bună dimineața, îi frec urechile, mă-mpunge cu nasul, îl pun jos și se așează-n fund, urmărind cum intru în mașină. Mașina nu-i spune nimic, dar îi urăște motorul. Când îl pornesc, se lasă-n jos, încordat ca un arc, gata să țâșnească-n bradul din stânga dacă-l atacă monstrul. Îl văd când dau cu spatele, privind atent deplasarea mașinii. Nu se uită la mine, ci direct în ochii orbitori, cu xenon, ai arătaniei. Uneori, mă-ntreb ce crede despre puterile mele miraculoase de a mă lăsa înghițit în fiecare dimineață de fierătania neagră doar pentru a ieși nevătămat din ea câteva ore mai târziu. Asta și abilitatea mea infailibilă de a vâna conserve pentru pisici cred că respectă cel mai mult la mine.

Mă uit la el cum doarme, peste zi, în locurile lui favorite. Primul dintre ele, burta mea din ce în ce mai încăpătoare, cu triplu avantaj: e și caldă, e și moale, și atrage și mângâieri nesfârșite. Îl mai întreb, din când în când, în timp ce-l frec cu două degete pe sub bărbie, la ce e el bun, că nu prinde nici șoareci, nici nu miaună la hoți, nici nu spală vasele, nici nu aduce ziarul de la chioșc. Închide ochii de plăcere și toarce de-mi vibrează carnea. Întrebarea e retorică, firește, nu pentru că Poké nu poate vorbi, ci pentru că eu știu prea bine ce-mi oferă el în schimbul unui preț atât de mic precum un blid de mâncare. Îmi oferă posibilitatea de a fi zeul lui.

Să fii zeul cuiva nu e un lucru atât de simplu precum pare. Zeii au o sumedenie de responsabilități. În cazul pisicilor, de exemplu, zeul trebuie să deschidă și să închidă uși și ferestre pentru ele, să le asigure adăpost și mângâiere și mai ales hrană când le e foame (deși la acest capitol Poké ar avea niște reproșuri, deoarece el consideră că a explicat suficient de clar și de nenumărate ori, deja, că ar putea mânca și de zece ori pe zi, doar să nu mă mai fac că plouă când îmi cere).

Responsabilitatea cea mai mare față de animalul tău de companie vine abia după ce i-ai salvat viața. Devine atât de evident că depinde 100% de tine încât nu te mai poți desprinde de el – asta dacă vrei să fii un zeu bun și nu unul întunecat, desigur.

Poké a venit la noi acum un an. A apărut de niciunde, cum apar întotdeauna pisicile când își aleg oamenii – de aceea i-am și spus Pokémon, pentru că s-a întrupat în grădină, fără niciun avertisment.

Ione, care n-a avut niciodată un animal de companie, s-a îndrăgostit fulgerător. Nici n-avea cum altfel, pisoiul era frumos foc, cu o blană bogată care se unduia în pasul lui elastic prin iarbă. Eu, cu ceva mai multă experiență în domeniu, m-am străduit să rezist un timp, dar nu-i chip să îndepărtezi un motan care te-a ales fără să fii brutal cu el, iar a fi brutal cu un animal este ceva atât de înjositor încât te dezumanizează cu totul.

Poké ne-a părut la început un pisoi rătăcit. „Ce vârstă crezi că are?”, m-a întrebat Ione, iar eu i-am spus că vreun an, probabil, la cât de mic e și la cât de disperat era să mănânce tot timpul. După vreo săptămână, când a devenit evident că nu mai pleacă, l-am dus la veterinarul din sat, să-l deparaziteze și să-l vaccineze. Am aflat că Poké nu e deloc pisoi, ci motan în toată firea, probabil în vârstă de vreo 8 ani, cu un dinte lipsă, numeroase cicatrice, purici și râie în urechi. De ce era atât de mic? Pentru că era subdezvoltat. Mai mult ca sigur, toată viața lui suferise de foame. Unde și cum trăise până să intre la noi în casă, imposibil de spus. De ce se hotărâse acum să se așeze la casa lui, la fel, greu de înțeles, dar așa li se mai întâmplă holteilor, la un moment dat, când obosesc de umblat pe acoperișuri.

În următoarele săptămâni, noul nostru companion s-a adaptat la o viață mult mai confortabilă. Ziua, dormea pe terasă, unde primise o pernuță pe-un scaun și, când era treaz, răcnea de foame cum mă vedea, chiar dacă abia înfulecase un un bol plin. Noaptea, mai dispărea, probabil în patrulă pe vechiul lui teritoriu, pe care obișnuința îl obliga să-l verifice la fel de riguros, chiar dacă, vai, vizita la veterinar se terminase cu o mică operație iereversibilă, care ar fi trebuit să-i mai reducă instinctele belicoase.

În iarnă, Poké s-a îmbolnăvit. Medicul ne-a spus că va fi nevoie de o intervenție chirurgicală și de un regim alimentar special după aceea, probabil pentru tot restul vieții. Pentru că era rahitic, motanul nostru avea un bazin mai îngust decât trebuia iar asta însemna că era predispus la tot soiul de blocaje intestinale. Urma să-i taie jumătate de intestin, care era pe cale să necrozeze.

Pe Poké l-au tuns la piele și l-au operat. L-am luat după o săptămână acasă, bandajat tot, ca să nu-și deschidă singur cusătura chirurgicală. Un timp, n-a avut deloc voie afară. Dormea aproape tot timpul pe un fotoliu. Din când în când, se ducea la fereastra care dă spre grădină și se uita la zăpadă, la vrăbii și, din când în când, la câte o altă pisică în traversare pe gard. A fost o perioadă dificilă pentru Poké, care se mișca cu încetinitorul, avea un cap mare pe un corp mic și o privire complet nedumerită, care-ți rupea sufletul.

Eu n-am crezut că va supraviețui, dar el a decartat în tăcere încă una dintre cele 9 vieți ale sale și și-a revenit impecabil. Acum, la aproape un an distanță, e la fel de fomist ca atunci când ne-am întâlnit, a luat în greutate atât de zdravăn încât a mai primit un nume, Șuncă, și încă reușește să sară gardul la vecini, unde, pentru o gustare de prânz, terorizează și pune pe fugă trei pisici mofturoase care nu-și mănâncă toate crănțănelele. Îl mai certăm pentru asta. Se preface că nu pricepe.

În orice caz, Poké ne face mai buni. Asta fac întotdeauna animalele de companie pentru noi, deoarece, de fapt, noi ne oglindim în ele. Dacă vrei să știi cum ești de fapt, adoptă un prieten necuvântător. Și, că veni vorba, sâmbăta asta, în București, la Park Lake, are loc un eveniment de adopție și donație de animale de companie, care va fi transmis live de colegii mei de la Virgin Radio.

Acest eveniment este susținut de MARS, care are în portofoliu două mărci binecunoscute de toate animalele de companie, Whiskas și Pedigree. Campania de petcare susținută de MARS se desfășoară și în magazine, iar ideea este simplă: pentru fiecare porție (produs) cumpărată, Whiskas, Pedigree, Cesar, Sheba sau Dreamies, MARS donează o porție de mâncare animalelor din adăposturi. Mai precis, MARS doneaza 2% din vânzările din perioada 10 septembrie – 4 noiembrie, dar nu mai puțin de 190.000 de porții de mâncare pentru animale. Nu donează în funcție de numărul de porții vândute, ci 2% din profitul din această perioadă.

Fac pariu că Poké e de acord cu ideea asta. În fond, și el stă la adăpost acum, în poala mea, în timp ce scriu asta iar afară plouă torențial.