Turism de subzistenţă

Biserica e pe un gorgan de vreo 60-80 de metri înălţime. E una dintre cele mai vechi din România, o biserică romanică, ridicată în secolul XII-XIII, şi e încă în stare bună. O potecă betonată urcă în serpentină până pe platou – ici, colo, câte o băncuţă, pretext de meditaţie deasupra Cisnădioarei pentru bloggerii amatori de istorie ce-şi pierd răsuflarea pe drum.

Dar, până la biserica fortificată, e o poartă cu lacăt la poalele dealului, prevăzută cu un afiş plastifiat care te-ndeamnă s-o suni pe dna Erika pentru „chieie”. Dna Erika răspunde greu la telefon, dar zice că vine, „numa’ staţi să mă-mbrac”. Are o voce tânără şi te-ntrebi ce cochetării pune la cale, mai ales când te-ameninţă promiţător: „să nu plecaţi, bine?”

Aşteptând-o pe doamna să se aranjeze pentru vizită, respiri uşor, mai mult pe gură: chiar lângă poartă, o rulotă, o ceată de căţei liliputani şi un soi de grajd la comun pentru vreo 3-4 capre şi o vacă. Trăsneşte a brânză veche, zer, balegă, urină şi paie putrede.

E un bătrân în rulotă, după hublou. Iese greu, în cârjă. Are artroză, „se freacă os pe os”, da’ nu poate să plece la operaţie, pentru că doctorul de la Sibiu i-a zis că două luni dup-aia n-are voie să umble, ori „cine are grijă de animale?”. Dar de ce stă aici? „Dacă am şi aici pământ…” Are casă şi în sat, nu-i vorbă, „da’ nu mai vreau să văd oameni, tăţi îs daţi la rele”. Îl întreb dac-a votat, doar ca să-i văd uitătura fioroasă: „de douăj’ de ani, numa’ rele”. Apucă o mătură de nuiele şi zgârâie mizeria din jurul rulotei. Căţeii intră toţi, buluc, în cuşcă – mătura pare instrumentul suprem de dresaj aici.

Agitaţia ridică miasmele. Stau de 20 de minute deja. Poate că dna Erika e o cochetă, dar nu mai pot. Poarta încuiată e doar de formă – pe lângă ea, o potecuţă noroioasă ocoleşte interdicţia. O apuc în sus, cătinel – o să plătesc intrarea la întoarcere.

Fără suflare, în vârf, descopăr că era vorba de două sau mai multe „chiei”. Biserica, fiind fortificată, are un zid şi, ca în cazul oricărui zid defensiv, o poartă bine încuiată. Păţăşti.

Jos, o găsesc pe dna Erika. „V-am zis să m-aşteptaţi”, îmi reproşează. Vocea tânără era o păcăleală amară. Doamna se sprijină şovăitor în baston. Întăreşte evidenţa: „eu nu mă-mbrac aşa uşor”. Refuză banii, că doar n-am vizitat nimic. „Eu tot salariul ăla îl iau, să ştiţi”. Îmi întoarce spatele, ia o sticlă de lapte de la bătrânul din rulotă şi se-ndepărtează şontâc-şontâc.

„E sora mea”, zice bătrânul. „Trebuie s-o ajut”.