Valahia la 1857*; căutaţi deosebirile

Zilele trecute a fost lansată World Digital Library, un proiect propus încă din 2005 de Biblioteca Congresului American. WDL va oferi gratuit oricărui utilizator de internet informaţie primară din culturile lumii, sub forma unor manuscrise, hărţi, cărţi rare, înregistrări etc scanate şi digitalizate.

Aşa că am căutat Wallachia şi am descoperit că, la 1857, unele lucruri nu erau deloc diferite pe aici. Anatolii Demidov, un prinţ rus franţuzit, a întreprins o „expediţie” în sud-estul Europei şi în sudul Rusiei, apoi a scris o carte în 4 volume. Toate sunt scanate şi pot fi citite pe site-ul WDL. Eu am tradus pentru voi câteva pasaje (citiţi-le cu milă, pentru că nu sunt traducător de meserie).

La Giurgiu, exploratorii au găsit „un mal neamenajat pe care bagajele şi trăsurile noastre n-au putut fi urcate decât cu mare greutate şi cu ajutorul a numeroşi cai”.

„(La Giurgiu) un alt inconvenient. Civilizaţia valahă, care a înlocuit moravurile turceşti, n-a reuşit să elimine din oraşul nu demult musulman o moştenire incomodă, ba chiar periculoasă uneori. La căderea întunericului, haite de câini vagabonzi pun stăpânire pe toate cartierele din Giurgiu şi fac circulaţia foarte dificilă, în mod special pentru străini.

„A fost nevoie de parlamentări îndelungate şi ample pentru a reuşi să obţinem caii de poştă ca să ajungem la Bucureşti. După trei ore de drumuri şi rugăminţi, am reuşit să obţinem toţi caii pe care Poşta din Giurgiu îi ţinea într-un ţarc sub cerul liber. Câteva cuvinte despre aceşti cai. Sunt dintr-o specie mică, slabă şi fără rasă (…) dar sunt de o vioiciune şi de o energie aparte, aleargă precum săgeata. (…) Când caii sunt obosiţi, căprarii coboară, îi freacă la ochi şi-i trag de urechi, considerând că astfel caii au devenit odihniţi”. (…) Mânaţi de strigătele lungi şi ascuţite ale căprarilor, un soi de sălbatici pe jumătate dezbrăcaţi, (caii) ne-au transportat prin câmpia întretăiată de râpe, de pâraie şi de mlaştini fără fund, şi ne-au dus în aceeaşi seară la Bucureşti.

„Când am ieşit din oraş, ne-am găsit într-o prerie, sau mai degrabă într-o mare mlaştină (…) fără să avem idee încotro eram transportaţi. Tot ce puteam spune era că ne îndreptam spre nord, dar nici un semn nu ne-a ajutat să ne dăm seama care o fi fost drumul care ducea spre capitală. Drumurile care traversează acest deşert sunt la fel de incerte ca şi capriciile oamenilor care-l parcurg. Spaţiile sunt largi, şleaurile sunt peste tot şi ţăranul decide pe unde vrea să meargă – pe pământ sau pe iarbă.

„De câteva ori, cu trăsurile noastre grele, aproape că ne-am împotmolit în mlaştinile noroioase, unde drumurile n-au altă susţinere decât câteva crengi aruncate de-a curmezişul(…) În rest, pe aceste drumuri triste călătorii sunt la fel de rari ca şi satele, dacă pot fi numite astfel adunăturile de colibe din crengi şi lut care acoperă un fel de vizuini în care trăiesc familii întregi.

„Când am ajuns la Bucureşti, se lăsase deja seara şi a trebuit să trecem prin penibilul căutării unei gazde într-un oraş imens, cu străzi întortocheate şi întunecoase, şi cu ghizi imposibil de înţeles. Ni s-a recomandat clubul nobililor, la teatru, drept singurul loc unde am fi putut căuta găzduire, dar puţin a lipsit ca proprietarul să ne refuze orice ajutor; şi doar cu multe rugăminţi, şi abia după ce s-a sfârşit spectacolul, am putut primi cele două camere, atât de bine integrate în teatru, că era suficient să deschidem o uşă ca să ajungem pe scenă.

„(În aşteptarea prinţului) precum nişte veritabili străini curioşi, am ieşit în căutarea lumii bune a acestei capitale, şi care se plimba în locul de promenadă tradiţional, fiecare în propria trăsură; pentru că, în acest oraş, fiecare are trăsura lui. Acest loc de promenadă într-atât de frecventat e nedemn de popularitatea de care se bucură, pentru că nu este altceva decât o stradă mare plină de praf şi de şleauri. Când ai ajuns la capătul străzii – şi al oraşului – nu eşti altceva decât victima unei hurducăieli grosolane pe un drum prost întreţinut, pe marginea căruia arbori de trei ani dau speranţă de umbră pentru fericiţii valahi ai secolului următor, dar care lasă actualii vizitatori pradă razelor oblice ale soarelui. O câmpie plată şi mlăştinoasă, acesta este peisajul care înconjoară această promenadă. Dar, oricum ar fi, coada de vehicule este lungă şi aici poate fi găsită, seară de seară, cu regularitate, toată elita acestei naţiuni pestriţe, care îşi schimbă azi moravurile cât şi vestimentaţia.”

Ştiţi de ce se repetă istoria, nu? Pentru că nimeni n-a stat s-o asculte prima dată.
__________
* Erată – lucrarea a fost publicată la 1837, nu la 1857, îmi atrage atenţia The Zvoner, pe Twitter. Aşa este, iar greşeala a apărut din asemănarea de formă între cifra 3 şi 5 de pe pagina de titlu, scanată, a volumului. Plus că, dacă aş fi fost istoric, ar fi trebuit să ştiu că principele Ghika nu domnea la 1857. Scuze.