Un BMW 1602, lucios ca o fondantă glazurată

Erau anii ’80 și tovarășul Georgescu avea un BMW. Nu vedeai BMW în România decât în Neckerman și-n filmele aduse de marinari, pe VHS. Nici Ceaușescu n-avea BMW. Tovarășul Georgescu știa cât de neobișnuită era mașina lui în RSR. Poate și de aceea o ținea practic tot timpul ascunsă într-un garaj din spatele casei, la capătul unei alei lungi și înguste, mărginită de zidul casei, într-o parte, și de-un gard de beton cenușiu spre vecini. Dar vara, o dată pe lună, tovarășul Georgescu scotea cu infinită atenție BMW-ul din garaj, urmărit cu sufletul la gură de copiii de pe stradă, apoi și-l parca pe stradă, chiar în fața casei. În următoarea oră, tovarășa Georgescu punea în portbagaj lucruri pentru picnic – o pătură, scăunele, o măsuță pliantă și sacoșe în care noi, copiii, ne imaginam că se află numai lucruri bune și rare, adică pepsi și salam de Sibiu.

Plecau împreună cu cățelul, un caniș mic, negru și agitat, și reveneau abia pe-nserat, când toate operațiunile de dimineață se desfășurau în ordine inversă – mai întâi cățelul era dus în casă, apoi portbagajul era descărcat și, în fine, mașina era băgată la loc în garaj, cu infinită atenție, prin aleea îngustă, în timp ce noi, copiii, ne minunam de măiestria șoferului.

Chiar dacă nu avea decât vreo 45 de ani, tovarășul Georgescu era deja pensionar. Ieșise la pensie subit, după fuga unui alt tovarăș, Pacepa. Pe stradă se șoptea că lucraseră, cumva, împreună. Erau securiști amândoi, cum ar veni, iar unul devenise pensionar imediat după ce celălalt se făcuse transfug. Viața de transfug n-aveam de unde s-o cunoaștem, dar cea de securist pensionar părea destul de bună, cu BMW în garaj și, foarte probabil, cu pepsi și salam de Sibiu în frigider.

BMW-ul tovarășului Georgescu nu semăna cu niciuna dintre mașinile comuniste care circulau, când era benzină, pe drumurile patriei noastre – nici cu Skodele, nici cu Moskviciurile, nici cu Lăzile și, mai ales, deloc cu Daciile noastre. BMW-ul vecinului nostru era lucios, îmbinat la milimetru, cu accente cromate, cu scaune de piele și jante strălucitoare, în care te puteai oglindi. BMW-ul pornea la sfert iar motorul scotea un mârâit răgușit care ne umplea ochii de lacrimi admirative. Unul dintre copii trecuse pe lângă mașină când era deschisă o portieră și se jura că înăuntru mirosea a cozonac cu vanilie.

Mașina tovarășului Georgescu era o bomboană fondantă, glazurată. Îți venea să pui limba pe ea; îți venea s-o mănânci. Era o mașină de domn, nu de tovarăș.

Iar eu am aruncat o cărămidă-n ea.

Țintisem stâlpul de telefon din spate – un trunchi de pin, îmbibat în catran, care trăgea-ntr-o rână din cauza greutății firelor și anilor trecuți peste el de când fusese montat. De ce? Pur și simplu, pentru că puteam. Eram un țintaș foarte bun. Nimeream capacul de bere de la 10 metri, la țaca. Băgam ghemotocul de hârtie-n coș de la 5 pași. Loveam castana-n copac la orice înălțime. N-aveam emoții când aruncam la țintă. Pur și simplu, simțeam traiectoria, știam, instinctiv, cât de tare să azvârl și cât efect să imprim. Aruncam orice, în orice, doar pentru satisfacția nimeritului.

Dar sfertul ăla de cărămidă m-a păcălit, cumva. Poate mi s-a agățat un deget într-o crăpătură; poate era mai grea decât mi se păruse; nu m-am lămurit niciodată. Știu doar că planeta s-a oprit brusc două secunde, cât i-a trebuit cărămizii să descrie o parabolă prea scurtă, din mâna meadreaptă până-n muchia aripii din stânga spate a BMW-ului lucios ca o bomboană glazurată, din care a ricoșat mai departe cu o plesnitură înfundată, zbînf!

Din pragul ușii, tovarășul Georgescu a privit, în direct, dezastrul. Amândoi am căscat gurile și am belit ochii, dar el, suplimentar, a scăpat din mâini și sacoșa de picnic. Am stat așa, încremeniți, privindu-ne incandescent, cât timp sfertul meu de cărămidă s-a rostogolit pe trotuar, cu niște păcănituri stinse, pînc-pîdînc-pîdîbînc, oprindu-se în cele din urmă la baza gardului. Vecinul s-a urnit din ușă, pășind peste sacoșa răsturnată, și a venit la mașină, să inspecteze paguba. Pe griul lăcuit al BMW-ului tovarășului Georgescu, o gâlmă concavă, cărămizie; o ciobitură urâtă ca un incisiv spart în zâmbetul unui superstar.

Tovarășul Georgescu și-a vârât degetul în gaura din aripă și l-a răsucit, stânga-dreapta, ca și cum ar fi vrut să scoată un muc dintr-o nară. S-a uitat apoi atent la buricul degetului lui, acum cu tentă cărămizie, și s-a-ntors din nou spre mine. Eu am închis gura cu un clănțănit. Am tăcut amândoi, el străduindu-se să-mi dea foc din priviri, eu încercând să nu mă nărui sub greutatea urii lui.

Apoi, tovarășul Georgescu s-a răsucit pe călcâie și a intrat în casă, fără să rostească vreun cuvânt. În ziua aceea n-a mai fost picnic, iar BMW-ul a rămas afară, peste noapte, ca și cum vecinul ar fi considerat că, de-acum, pângărită și lovită, nu mai era mașina lui.

Mi-au trebuit niște ani ca să înțeleg de ce tovarășul Georgescu, securist scos anticipat la pensie odată cu fuga lui Pacepa, n-a făcut scandal și n-a chemat Miliția să consemneze agresiunea împotriva mașinii sale atât de capitaliste. “Și ia mai spuneți o dată, tovărășele, cum ați intrat în posesia acestui autovehicul?”

După un timp, a început să meargă din nou la picnic cu BMW-ul. Nu l-a reparat niciodată, iar gâlma de pe aripa stânga-spate a rămas acolo, o concavitate stridentă într-o suprafață lisă ca oglinda. Cândva, după 1995, am aflat că vrea să-l vândă. Mi-am luat inima-n dinți și l-am întrebat cât cere. “Cât ai?”, m-a chestionat. 1500 de dolari, i-am zis. “2000”, mi-a răspus. M-am rugat de el să lase din preț, că n-aveam banii ăia. Nu s-a clintit nici măcar un dolar. Am renunțat. L-a vândut o săptămână mai târziu unui japonez de la ambasadă – pe 1000 de dolari.

Luna trecută am ajuns in Munchen, într-o vacanță scurtă. Am vizitat și muzeul BMW unde, la unul dintre etaje, am găsit un 1602 ca al tovarășului Georgescu: frumos de-ți stă inima, lucios și glazurat ca o fondantă gata de băgat în gură.

Un BMW 1602 cărămiziu, culoarea sfertului de cărămidă pe care l-am aruncat din greșală în mașina de vis a tovarășului Georgescu.

21 comentarii Adaugă comentariu

  1. Bolurile alea roșii de pe tavan arată ca niște ținte, nu credeți?

    Thumb up 9 Thumb down 0
  2. Super!

    Thumb up 0 Thumb down 1
  3. ce povestire frumoasa…

    Thumb up 2 Thumb down 0
  4. Eu nu am inteles ceva. Adica Georgescu mergea cu masina la picnic (adica in public) o data pe luna si nimeni dintre “organe” nu se sesiza de acea masina (o masina ca aia nu atragea atentia doar a copiilor, mai ales in acele vremuri cu masini putine si uniforme pe strazi…). Nu trebuia sa mearga la reparatii cu ea ca sa fie intrebat de unde o are, asta vreau sa zic. Ajungea sa mearga o data pe luna la picnic. Eu cred ca altul era motivul pt care n-a reparat-o. Parerea mea. Altfel da, povestea e scrisa bine.

    Thumb up 5 Thumb down 0
  5. Si totusi ce culoare avea BMW-ul vecinului?

    Thumb up 1 Thumb down 0
  6. Realitatea e ca, pe vremea aia..era ceva si sa fii vecin cu un tov. georgescu gen… 😉

    Thumb up 3 Thumb down 2
  7. sper, totusi, ca din greseala ai scris “gresala” 🙂

    Thumb up 6 Thumb down 2
  8. foștilor tovarăși securiști bine le face luluța koveși când îi bagă’n pîrnaie și le confiscă ce au pe numele lor, vezi felix voiculescu, niculae și restul escrocilor
    ce’au fost și ce’au ajuns
    ce bine’mi pare 😄

    Thumb up 5 Thumb down 4
    • Nu prea exista reparatie la raul pe care l-au facut si inca il fac aceste personaje. Si sunt mult mai multe. Ar fi necesari aproape 50 de ani pentru a repara raul facut. Si in mod clar Kovesi sau DNA nu ar fi decat un soi de rezistenta firava la asaltul infractorilor. Acest asalt deja se petrece de 11 ani si a ajuns acum la paroxism. Este neclar cum se va finaliza, insa pentru urmatorii 10 ani Romania pare sa intre in declin sub toate aspectele.

      Thumb up 0 Thumb down 0
  9. Felicitari pentru o relatare frumoasa. Sunt cateva de vanzare in Germania cu preturi intre 10000 si 30000 de euro. Intr-adevar, o culoare superba, cea din imagine. Nu cred ca s-+ar fi putut repara la noi masina in acea perioada. Nu cred ca puteau nimeri nuanta la revopsire 🙂 Tov. Georgescu a vazut masina ca pe un moft pe care si l-a permis dupa ani de truda in interesul patriei. Un spion macar pe atata extravaganta sa poata conta dupa trecerea in rezerva!

    Hot debate. What do you think? Thumb up 8 Thumb down 3
  10. O bijuterie pe 4 roti!

    Thumb up 0 Thumb down 0
  11. Cred ca se obisnuia, si eu stiu pe cineva pensionat tot in acel timp, cu un Pinto, dar statea la bloc si masina era cu husa in fata blocului. Era totul permis pentru cine trebuie

    Thumb up 0 Thumb down 0
  12. Asta nu-i ursuletul pe care-l aveau toti bizonii in Romania in anii 90 ? O adunatura de fier vechi din care nu iesi nici macar cu un os intreg in cazul unui accident.

    Thumb up 4 Thumb down 2
  13. super faina povestea, m-a tinut cu gura cascata! ma si vedeam soim al patriei cum salivam, din drumul prafuit de tara, la o Dacie albastru deschis, nou- nouta, masina unor vecini cu dare de mana! darminte sa mai fi vazut asa o minune!

    Thumb up 0 Thumb down 0

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.
Acest blog folosește serviciul Gravatar pentru afișarea pozei de profil a comentatorilor. Pentru setarea unui avatar, accesați acest link.