3.000 de oameni contrazic ştirea că au murit

În ianuarie anul acesta, Newsweek a publicat pe pagina de net un clasament al oraşelor americane aflate pe moarte.

Pe locul 10 al acestui top, Grand Rapids, un oraş de 193 de mii de locuitori din Michigan, despre care cineva care a completat fişa pe Wikipedia ştie că se mai numeşte şi „oraşul mobilei”, datorită numeroaselor fabrici de mobilă de aici. Nimic despre asta în topul Newsweek, unde Grand Rapids figurează din cauza unei populaţii în scădere, grav îmbătrânită, afectată de şomaj şi de lipsa de orizont economic într-un stat dominat de o industrie auto în profundă suferinţă.

Greu să găseşti aici motive de optimism. Doar că locuitorii din Grand Rapids, revoltaţi de sentinţa dată de Newsweek, au reacţionat – şi încă într-un mod formidabil, emoţionant, memorabil.

Joia trecută, au postat pe Youtube acest spot – pe care vă invit să-l urmăriţi, integral, înainte de a citi mai departe:

Spotul este deja o senzaţie în Statele Unite şi devine, încet-încet, şi un fenomenal aspirator global de simpatie pentru oamenii acestui oraş. Din punctul meu de vedere, sunt câteva ingrediente în acest succes.

În primul rând, piesa în sine. Aţi recunoscut-o, probabil – American Pie, de Don McLean. Este o melodie foarte frumoasă, fireşte, dar dincolo de melodicitate, spune povestea Americii fericite, post-belice, care şi-a pierdut inocenţa şi s-a maturizat brutal şi traumatic în deceniile ce au urmat câştigării războiului, trecând printr-un altul, fără sens, pierdut în mod umilitor, printr-o dureroasă desegregare rasială, prin asasinate politice cutremurătoare, prin revolte studenţeşti, recesiuni, revoluţii sexuale, toate sub tensiunea unui alt război, cel rece, aparent interminabil, în care anihilarea totală, ireversibilă, s-ar fi putut produce oricând. Melodia rezonează adânc în cultura urbană a americanilor (puteţi găsi pe acest site, sau pe acesta, dacă doriţi, explicaţia versurilor din American Pie).

Apoi, tehnica de filmare şi de montaj – aparent, cele 9 minute de melodie sunt un singur cadru, de la început până la sfârşit. Nu ştiu dacă nu carecumva au fost mai multe filmări, montate ulterior fără „săritură”, dar asta contează mai puţin. Important e feeling-ul pe care-l transmite filmarea – e fluidă, continuă, precum o poveste ce se desfăşoară firesc, natural, fără sincope. Te lasă să te concentrezi la ce se vede în imagini. Şi cu asta, am ajuns la cel mai puternic argument al succesului acestui spot:

Oamenii din el – şi ce exprimă ei.

3.000 de persoane au participat la eveniment, toţi, locuitori ai oraşului, interacţionând cu naturaleţe cu obiectivul aparatului de filmat, spunându-şi, fiecare, povestea din oraşul Grand Rapids – poate cântăreţi, poate pompieri, poate jurnalişti, poate liceeni, poate membri ai orchestrei simfonice a oraşului.

O comunitate vie, vibrantă, afirmativă, răspunzând unei publicaţii care i-a anunţat, nu demult, că-s muribunzi, anonimi, neinteresanţi.

Şi, ştiţi ce? poate că restul oraşului chiar o fi pe moarte – în fond, sunt alţi 190 de mii de locuitori care n-au venit la filmări – dar nici nu mai contează. Ce reţine lumea – şi ce ar trebui să învăţăm – este că, atâta vreme cât poţi lupta, trebuie să lupţi, chiar şi atunci când nimeni nu mai crede în tine.

Pentru asta, tot respectul şi, îmi pare rău s-o spun, şi o mare invidie.

Aş dori să particip şi eu la o filmare de acest gen în Bucureşti, care să contrazică ce ştie toată lumea despre acest oraş: că e locuit de oameni nepoliticoşi, ursuzi, nesimţiţi.

Ne-om găsi 3.000 care să contrazicem asta.