50 de minute-n balon

Un articol mai vechi, nepublicat din motive pe care nu mi le mai amintesc. Am dat peste el aseară, la o curăţenie prin drafturi. Mai sunt şi altele pe-acolo 🙂

Vreo doi milimetri de pânză stau între rânjetul meu şi ultima plutire – plus prezenţa cu totul inconsistentă a două mii de metri cubi de aer cald, suflat în balon dintr-un arzător aflat la vreo două palme deasupra creştetului meu. Suprarealismul continuă: mă aflu într-un soi de coş de răchită cu fund de placaj, înghesuit de 4 butelii pline ochi cu gaz, iar tot ansamblul e agăţat de bula de deasupra cu nişte sfori în care n-aş avea încredere, în mod normal, nici să-mi agăţ ciorapii la uscat.

La vreo 400 de metri mai jos, pe un câmp uscat ca iasca, un tip leagă remorca la un tractor. Priveşte-n sus când trece umbra peste el şi, cu mâna streaşină, rămâne încremenit la vederea comédiei zburătoare. Nu mă pot abţine:

– Fereşteeee, băăăăă! urlu, inutil, spre amuzamentul Ancăi, celălalt pasager al drăciei, reuşind chiar să provoc un zâmbet politicos pe sub mustaţă pilotului, Mihai. El văzut multe cazuri disperate în balonul lui. Eu sunt totuşi normal, mi se explică ulterior.

Sunt multe moduri în care omul tot încearcă să stăpânească şi cea de-a treia dimensiune, unul mai trăsnit decât altul. Trec pe această listă prescurtată, de-a valma, zborul cu avionul (un tub cu aripi legat de o rachetă, la 10 mii de metri înălţime), săritura cu prăjina (vă rog să vi-l imaginaţi pe cel dintâi care a folosit metoda), bunjee-jumpingul (dar cât elastic doriţi să cumpăraţi, de fapt, domnule?), etc. Totuşi, zborul cu balonul mi se pare că rămâne în topul creativităţii sinucigaşe a speciei umane.

Transportaţi-vă cu imaginaţia pe 19 septembrie 1783, pe o pajişte a palatului Versailles. Aici, sub ochii regelui Ludovic al XVI-lea, ai reginei Maria-Antoaneta şi ai restului curţii, doi fraţi, Joseph-Michel şi Jacques-Etienne Montgolfière au oferit lumii primul zbor al unor fiinţe vii cu ajutorul un dispozitiv creat de mâna omului.

Dispozitivul era un balon din pânză de sac, căptuşit cu trei straturi de hârtie, sub care ingenioşii fraţi aprinseseră – cine şi-ar fi imaginat? un foc straşnic. Fiinţele vii erau o raţă, un cocoş şi o oaie, cobaii vremurilor în prima acţiune serioasă de negare a gravitaţiei lăsate de la Domnul pe capul supuşilor săi păcătoşi. În mod cu totul surprinzător, toată lumea a scăpat teafără din eveniment – cel puţin pentru un timp, pentru că ulterior a venit Revoluţia Franceză şi gravitaţia şi-a recâştigat importanţa, ca principiu fundamental de funcţionare a ghilotinei. Alte vremuri, alte obsesii.

Slavă Cerului, lucrurile s-au mai schimbat între timp. 200 de ani mai târziu, nu se mai foloseşte pânza de sac pentru baloane şi nici nu se mai pun în nacelă oi, raţe sau cocoşi – cruzimea asupra animalelor a devenit o infracţiune. Acum se zboară cu bloggeri.

Îmi pare rău să dezamăgesc amicii care aşteptau un infarct înainte sau măcar în timpul zborului. Rânjetul era de veselie. Mihai, pilotul, stătea lipit de margine ca timbrul de scrisoare pentru că eram eu hiperactiv şi mă-nvârteam titirez-entuziast în 20 de centimetri pătraţi. Animalele sălbatice de dedesubt au fugit care-ncotro la trecerea balonului din cauza chiuiturilor mele. Şi chiar şi ţăranul cu tractorul mi-a făcut un gest amical, prietenesc, de jos, ridicându-se pe vârfuri, cu pumnul spre înalturi, ca să văd mai bine – omul era cu siguranţă molipsit de bună-dispoziţia mea matinală.

E o stare îmbătătoare, acolo sus, plutind în linişte; o senzaţie de bine, probabil atavică, pentru că eşti suspendat într-un fluid iar unele din celulele noastre îşi amintesc, neîndoielnic, plutirile din oceanul primordial, şi recunosc starea. E un altfel de comuniune cu natura, pentru că nu simţi vântul – nu i te opui, aşa cum faci când eşti pe sol, luptându-te cu gravitaţia şi cu frecarea – aici te deplasezi cu tot cu aerul; aici eşti transportat, mişcarea este insesizabilă în lipsa punctelor de referinţă. Acolo, sus, ai timp, deoarece călătoreşti răbdător, lent, pentru că aşa vrea natura. Şi, în fine, călătoria cu balonul e o poveste cu final deschis de fiecare dată – nu ştii unde vei ateriza şi peste ce specie vei da înapoi pe Pământ, mai ales la periferia Bucureştilor.