Un televizor blestemat

Această relatare este pentru acei câţiva care, cine ştie, din întâmplare (sau ghinion), m-or fi văzut săptămâna trecută, la ceas de seară, scormonind într-un tomberon.

Mai întâi de toate, aş vrea să precizez că nu era oricce fel de tomberon, dintr-ăla pentru gunoi nesortat, aşa, ci era un container pentru carton şi hârtie, da? Deci, ca să n-avem discuţii, era practic… curat. Apoi, chiar există o explicaţie, să ştiţi. Pot justifica totul. Pe bune. Are legătură cu un televizor. Şi vă jur că toată povestea este adevărată.

Cu doar trei zile înainte, cumpărasem un televizor pentru bucătărie – pentru noua bucătărie. Unul dintr-acela cu ecran subţire, uşor, pe care să-l prind în perete, ca să avem la ce să nu ne uităm în fiecare zi – dar, de! oameni de televiziune (cum ar veni), chestii dintr-astea sunt inevitabile.

O dată cu televizorul, am luat şi un suport de perete, la recomandarea vânzătorului (un domn deosebit de amabil, precizez). Am ajuns acasă, am desfăcut cutia tv-ului şi l-am tras afară, am desfăcut cutia suportului şi l-am scos şi pe acesta, doar ca să descopăr că unul nu se potriveşte cu celălalt.

A doua zi de dimineaţă, am cumpărat alt suport, şi el recomandat de acelaşi domn vânzător. Nici acesta, s-a dovedit ulterior, nu se potrivea cu televizorul. Aşa că, evident, am luat al treilea suport, verificat de data aceasta la faţa locului, cu juma’ dintre angajaţii magazinului de faţă, gaură pe gaură la modelul meu de tv.

Acasă, am constatat că şuruburile de prindere erau prea scurte.

M-am urcat în maşină şi am zburat până la Hornbach, ca să cumpăr 4 şuruburi şi să rezolv, dracului, problema (veţi înţelege, desigur, că în acest moment nu mai era vorba doar de chestiunea simplă a prinderii unui obiect comun pe un perete gol. Nu, deja eram implicat în lupta Omului cu Materia, parte a eternei încleştări dintre Voinţă şi Nemişcare, un soi de Prometeu modern, hotărât să smulgă Secretul Montajului din ghearele unor infami şi geloşi zei ai Încremenirii Rigipsului… sau ceva de genul).

Abia în parcarea de la Hornbach, trântind portiera, am realizat însă că-mi lipsea ceva esenţial: portofelul.

Să recunoaştem că oricine altcineva s-ar fi prăbuşit în acel moment – dar eu, nu! Cuprins de o hotărâre rece, am scormonit printre scaune şi prin torpedo (ce bine e să nu faci şi interiorul când nu faci nici exteriorul…) şi am găsit două fise de 50 de bani – şi una de 10 – suficient pentru 6 şuruburi 4×20 cap zenc şi pentru rezolvarea definitivă a problemei – credeam eu.

Acasă, lucrurile au mers şnur. Am dat puncte, am prins suportul în perete, am fixat tot ce trebuia fixat. A venit apoi momentul să bag în priză aparatul.

Ceea ce ne duce la explicaţia cu tomberonul – pentru că, în tomberonul cu pricina, ar fi trebuit să se afle cutia televizorului, în care cutie ar fi fost logic să se mai găsească, încă, nu doar prospectul şi telecomanda, ci şi cablul de alimentare. Doar că, ce să vezi, la trei zile după ce o aruncasem, cutia nu mai era în tomberonul cu pricina. Oricât am căutat, să ştiţi.

Aşa că, aproape înfrânt, dar încă apt de luptă, am făcut un nou drum până la magazin, de unde am cumpărat un cablu de alimentare. M-am întors acasă, am conectat tv-ul şi am băgat ştecherul în priză.

Doar ca să descopăr că priza nu funcţiona.

Vă spun cinstit că acum mi-e un pic teamă să chem un electrician ca s-o repare. Mi-e că, dacă vrea să taie cumva peretele, dărâmă toată casa. Nu de alta, dar am primit deja nişte semne că televizorul ăla e blestemat, nu credeţi?