Amintiri din scara blocului

Străduţa pe care am copilărit era umbrită de tei bătrâni, masivi, mai înalţi decât casele cu parter înalt şi etaj de pe-o parte şi cealaltă. Erau trotuare cocoşate de rădăcinile arborilor şi era piatră cubică pe stradă. Treceau atât de puţine maşini pe-acolo încât printre pietre creşteau viguros smocuri mari, verzi, de iarbă. Erau bune să le smulgi şi să-ţi bombardezi prietenii cu ele, ascuns după vreun gard – a! ce indignare şi ce fugăreli se iscau, prin curţile vecinilor!

Eram vreo 7-8 copii pe stradă, prieteni cu hachiţe, ca toţi copiii, o zi la catarmă, a doua zi aruncându-ne priviri ucigătoare din cauza vreunui fault nedemn la fotbalul de-a curmezişul străzii. Aveam o lume care începea la colţ, unde era casa mea, trecea de-a lungul gardurilor, pe-acasă pe la Cătă şi Ile, pe la Răz şi Luca, peste drum, la Dani, la Mihă, la Alex – şi se sfârşea înainte de celălalt colţ, la casa cu cireş unde stătea baba aia care zvârlea apă fiartă peste noi, de la balcon, în fiecare iulie cu cireşe mari, pietroase. Chiar lângă această redută asaltată şi recucerită vară după vară începea teritoriul altcuiva: curtea blocului.

…aveau o balustradă verde, lucioasă, pe care puteau încăleca şi pe care puteau aluneca în viteză, ca pe un tobogan numai al lor…

Era un singur bloc pe strada noastră, la capătul celălalt al străzii, o construcţie de 6 etaje şi câte două apartamente pe palier, o clădire cu curte închisă, în care aveau acces numai locatarii, cu garaje la demisol, cu balcoane, cu antenă de bloc care prindea bulgarii şi, mai ales, cu o scară de bloc prevăzută cu uşă ce putea fi încuiată. Iar la la bloc stăteau 6-7 copii, alţii decât noi, diferiţi şi din altă gaşcă, deşi nu ne despărţea decât un gard. O cu totul altă viaţă decât a noastră se desfăşura în scara blocului – mai întâi, era altfel pentru că noi n-aveam şi ei aveau.

Dacă ploua afară, noi depindeam de îngăduinţa vreunuia dintre părinţi ca să ne strângem toţi la un loc, pentru un Monopoly sau o macao sau un Morocco – iar părinţii erau mereu obosiţi şi tracasaţi şi nu prea încântaţi să aibă 7-8 draci împieliţaţi prin casă, s-o întoarcă cu fundu-n sus cât ai clipi. Dar la bloc nu era problema asta. La bloc era scara blocului, cu paliere lungi pe unde puteai să te odihneşti după ce urcai treptele, suficient de lungi şi de lustruite ca să joci ţaca, dacă voiai, pe capace de bere, sau să-ţi întinzi terenul de fotbal cu jetoane. Nu te ploua şi nu era frig – şi chiar dacă te trăgea de la pardoseală, puteai să te lipeşti de unul dintre caloriferele mari, de fontă, de pe etaj, şi să-ţi încălzeşti spatele – unde, pe stradă, puteai face asta?

La bloc puteau ieşi în papuci pe scară, dacă voiau, fără să râdă nimeni de ei – erau, practic, tot într-un soi de casă, numai că pentru toţi şi a nici unuia în acelaşi timp. Îşi puteau lăsa jucăriile pe scară, că uşa se încuia, jos, în timp ce noi trebuia să le strângem pe toate în fiecare seară şi să le spălăm, dacă erau murdare, înainte de a la băga în case. La bloc aveau o balustradă verde, lucioasă, pe care puteau încăleca şi pe care puteau aluneca în viteză, ca pe un tobogan numai al lor, plasat înnebunitor de aproape, chiar la ieşirea din casă, şi nu în parcul de peste două străzi. Şi, minunea-minunilor, scara blocului se termina, la demisol, într-un culoar care ducea la un garaj unde putea fi instalată o masă adevărată de ping-pong, la care puteau să se joace cât pofteau, că nici nu-i ploua şi nici nu-i bătea soarele-n cap şi nici nu le lua vântul mingile.

Invidia am simţit-o pentru prima dată când am descoperit scara blocului, invitat aproape ca la un interviu de angajare, de ceilalţi, pentru o demonstraţie cu maşinuţe teleghidate pe palier. Şi ura cea mai intensă am încercat-o tot la scara blocului, când, altădată, l-am fugărit pe unul dintre ceilalţi până la uşa blocului, pe care a încuiat-o 5 minute, suficient cât să-şi strângă gaşca şi să iasă la contraatac din spatele aceleiaşi uşi.

…scara blocului ar trebui să fie un loc curat, măcar, dacă nu mai poate fi atât de plin de viaţă ca înainte…

Generaţii întregi au crescut în scara blocului – şi probabil că unele dintre cele mai puternice amintiri din copilăria şi adolescenţa a zeci de mii de români vin din aceste spaţii comune, unde au încolţit prietenii de-o viaţă şi unde s-au petrecut întâmplări nu atât de diferite de la o gaşcă la alta.

Nu ştiu cât mai trăiesc în scara blocului generaţiile digitalizate de azi, dar felul în care arată unele dintre aceste spaţii îmi sugerează că nu prea mult. Scara blocului ar trebui să fie măcar un loc curat, dacă nu mai poate fi chiar atât de plin de viaţă ca înainte – sau, cine ştie, dacă ar fi cu adevărat curat, poate că ar merita o redescoperire?

Există o campanie Cif România în cadrul căreia locatarii pot cere igienizarea scării lor de bloc prin înscrierea adresei pe acest site. Un juriu va analiza cererea – ajută dacă adaugi o poveste din copilăria petrecută în scara blocului – sau o amintire. Scările selectate vor fi curăţate integral de Cif România iar amintirile înscrise vor apărea pe o hartă interactivă (apropo, nu trebuie să scrii la fel de mult ca mine 🙂 )

Vrei să-ţi cureţe Cif scara blocului? Intră în joc! Curăţenia a început deja!

(Ilustraţie – Shutterstock)